Să le ia naiba de examene. Să o ia naiba de matematică. Problemele m-au înțepenit de mânie și aproape uitasem că am un blog  pe care nu am mai scris de 1000 ¹⁰⁰⁰⁰⁰ ani. Sau ... poate că mi-a fost frică să mai scriu. Cine știe ce gânduri străine mă mai aduceau la tine. Ehe: tinele, ăsta, este așa străin acum. Până nu demult îmi cucerisei bucățică de suflet cu bucățică de suflet. De ce dracu mai scriu despre tine? NU ȘTIU. Efectiv, nu știu. Nici nu știu dacă mai trăiești, dacă a mai rămas ceva din tine. E ca și cum am fi existat amândoi în spații de timp diferite. Nici nu știu cum să fac să nu comit vreo gafă. Adică, să ne înțelegem. Cu mintea, cu sufletul, iubesc pe altcineva. Cu toate acestea, întâlnirea de acum câteva decenii din supermarket cu tine, pe mine, sincer, m-a devastat. De ce scriu acum despre asta? Păi, atunci ... nu mă lăsa mândria.

Fierbea sângele în mine. Îmi venea să arunc după tine cu orice mi-ar fi căzut în mână. Dar știam prea bine că nu aș fi obținut nimic. Așa că nu am avut de ales. M-am consolat decât aruncându-ți o privire neagră de ură, iar tu ... doctor docet în filosofie, mi-ai aruncat în față vorbe, exact ce mi-a trebuit. Nici asta nu prea m-a făcut să reacționez, căci trebuia să-mi dovedesc siguranța, să îmi arăt mie că ... poți trece pe lângă mine fără să te umplu de palme. Da, frate, te-aș bate ... Ți-aș da palme, una după alta, una după alta.

Am pornit la drum într-un labirint. Am promis că ne vom regăsi, însă labirintul a fost așa complicat că nu ne-am mai găsit niciodată. Eu am sperat la tine, să știi. Speram noaptea, speram ziua ... mai dădeam și lacrimi fiebinți, doar-doar, vreo forță cerească are să mi te aducă înapoi. Da, ne-am chinuit ... în iubire ?!

Dar, să lăsăm justificările, speranțele, motivele, scuzele. O să avem ocazia să facem lucrurile așa cum trebuie ... Într-o zi.

Până atunci, hai cu sesiunea. Să treacă odată, că mi-a terminat toți nervii. Atâtea formule nu am mai văzut în viața mea. Nu mai vorbesc de teorie, odihneasca-se în pace, că nu știu în câte capete trebuie să  o bag ca să fie cuprinsă toată!!

"La multi ani, copilas!"

sunt liberă!

Ce trist e să materializez ceva așa puternic ... în niște cuvinte scrise pe un simplu blog. Ce trist e să îți spun te iubesc aici. În concordanță cu legile iubirii, ar trebui să fiu trimisă direct la închisoare. Ce fac eu? Unde mă trezesc?

Am început să o  iau razna din nou. Dar  măcar să fiu nebună cu un anumit rost. Nu știu, dar cred că misiunea mea nu a fost înfăptuită ... simt că tot ar mai fi multe de făcut, de zis, de arătat. Ce monstru a dăinuit între noi de s-a dus totul pe apa sâmbetei, B?

Și după aceea, a urmat infernul ... vieți diferite, iubiri diferite (?!).  Un lung șir de întâmplări nedorite care par să alcătuiască un film prost regizat. Protagoniștii suntem noi, dar fiecare în planul său. Oare în ce timp și în care viața voi putea să te am din nou lângă mine?

De altfel, ce voiam să mai spun?

Voiam să mai spun atât de multe...

Am impresia că simpla mea prezență lângă tine ar fi un sacrilegiu.

 Orice inițiative am lua, vom avea nevoie de anumite doze de curaj. Dar asta e ușor. Rău e când ... ne uităm ... când totul rămâne în minte ca o amintire, care la rândul ei va pleca ...

Probabil că cei care văd în mine un caz disperat, au dreptate. Trebuie să mă tratez. E o boală rară. Atunci când simt că sunt sănătoasă, ... defapt, mă îngrop mai tare în ceva ce nu știu dacă mai există. Și, aici, nu mă refer la iubirea mea. Săraca, a rezistat și timpului, și durerii, și distanței.

Ah. M-am trezit întoarsă pe dos. Și voi arunca toată vina asupra visului, care m-a făcut să mă trezesc cu noaptea în cap și să scriu, pentru că alt mod nu am de a-mi exprima sentimentele. Sau, puteam să te sun și să îți povestesc ce am visat : ) ).

Ideea e, nefericitule, că fugisem cu tine, lucru nu prea departe de realitate. Lăsasem în urmă totul, îmi luasem speranțele și gata. Când m-am dezmeticit din vis, mi-am pus mâna la față. Păi, cum așa, la câte ai făcut, tu acum primești bonuuuus?

M-am îmbrăcat, mi-am luat hainele pe care mi le-am așezat frumos în troler și am așteptat telefonul de la tine. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, am coborît scările și am fugit în grabă să te prind din nou în brațele mele..

Ce se simte, acum, după atâta timp? Ce se simte să te întorci la cea pe care o iubești? Ce se simte să stai lângă cea după care inima ți-a tânjit atâta timp? Ce se simte să suni ... și să ne auzim vocile, dar să ne comportăm (comporți) ca un sălbatic ... te simți bine? Îți crește adrenalina, îți place să răspândești o așa aură neplăcută ... sau, pur și simplu, o faci pentru că în tine e un haos total?  Te irită cosmosul, așa că, ai decis să mă iriți și pe mine? Ești torturat de remușcări? Nu te lasă noaptea să dormi? Prefer să cred asta, în detrimentul prostiei ... prostiei de care încă dai dovadă. Nu mă mai ameți atât. Am jelit destul prăbușirea speranțelor cu noi, despre noi ... noi-ul, ăsta, nu m-a lăsat nopți la rând să dorm. M-a întors pe toate părțile și ... nu făcea decât să mă facă să adorm cu privirea ta în minte. Degeaba. Degeaba.

M-am gândit. Cred că tot timpul, dacă vreodată ar mai fi ceva, m-aș gândi la cum ai sărutat-o pe ea, la cum i-ai șoptit vorbe, la cum i-ai spus că o iubești. La cum ai preferat asta ... la cum ai preferat ceea ce ai acum. Probabil că mereu m-ai lăsa să mă prăbușesc ... la fel cum ai făcut-o de atâtea ori. Nu m-ai observat niciodată ... niciodată.

 LASĂ-MĂ.

Îmbălsămează-te cu o ... iubire, care nu e iubire, cu un te iubesc, care nu e un te iubesc, cu un mi-e dor de tine, care nu e un  mi-e dor de tine. Acoperă-te de minciuni. Este menit să trăiești și tu așa.

Cui m-ai lăsat ... cui m-ai lăsat în seara aia? Cui?

Eu zic așa: să lași iluziile, să lași prostiile, să lași totul. Le-am lăsat și eu. Sunt iubită și protejată.

Nu de tine, iubirea mea.

Nu vreau să mă mai las șantajată de un limitat sentimental. De un novice în iubire. În acești itemi cu alegere multiplă, doar unul este răspunsul corect. Nu mai ezita.  Și, dacă ai greșit, fii liniștit, viața iți va spune.  Nu incerca să obții un punctaj mare prin șiretlicuri.

NU EXISTĂ SCĂPARE DE LA JUDECATA FAPTELOR.

Nu te mai chinui ... să te gândești la decizii pe care nu le vei lua niciodată.

Lasă-te purtat de ce ai ales și trăiește liniștit cu asta.

Uite, ce am citit în dimineața asta. Nu știu ... m-a zguiduit ... cu totul, pentru o secundă, căci, în celelalte, mi-am adus aminte ... de situație.

Cine știe ... peste mulți ani, ne vom reîntâlni, ne vom zâmbi și ne vom aminti de ce a fost între noi. Îmi vei spune că ești căsătorit, fericit, dar incă FUMEZI. Eu îți voi spune că sunt căsătorită, fericită și am un băiețel ... Și că  e totul cum mi-am imaginat. Când voi pleca, îți voi șopti la ureche: I-AM PUS NUMELE TĂU, PENTRU CĂ ÎNCĂ TE IUBESC!

Se scurg orele pe nesimțite. Am cuvintele țepene. Și mi-e cald. Și apoi mi-e frig. Și apoi mi-e cald. Și trebuie să citesc știri economice ... să știu de ce crește leul, de ce scade euro, de ce sunt tranzacționate acțiuni, de ce prețul de închidere al unei acțiuni crește într-o perioadă și scade în alta. Ah. Unde e romantismul? Unde e iubirea? Aș vrea să fiu liberă ... liberă în cuvinte, în sentimente, în fapte. Să fac ce vreau eu. Da, să iau autocarul și să mă ducă inima unde vrea ea. Unde vrea ea. O las. Săraca, la câte a pătimit din cauza mea ... sau eu din a ei? Nici nu știu.

În fața îmi apar chipuri, chipuri pierdute, chipuri pe care odată le mângâiam: și porneam ușor de la ochi ... mmm ... cred că și acum văd niște gene lungi, ajungeam la obraji și, în sfârșit la buze ... fine și delicate. În cea mai desăvârșită liniște simt din nou ... trecutul.

Într-un an, oamenii se schimbă: trăiesc și simt altceva. Se maturizează  -  probabil. Experiențele se bat cap în cap, de acum deciziile sunt grele ... nu ca odinioară, când ... ne chinuiam să alegem între o ciocolată de un fel și alta de alt fel. Nu știu. Nu știu dar cred că am pornit cu stângul. Am depus încredere și sentimente extraordinare în oameni care m-au dezamăgit, oameni pentru care am făcut, zic eu și aș fi făcut multe. Dar ... merg mai departe. Cred că fiecare are un destin ... un destin al său ... scris deja. Că încercam noi să îl mai schimbăm, asta e cu totul altceva.

Vai, cu câtă indiferență glacială m-am confruntat în ultima perioadă. Mai ... că mereu terminam în sughițuri de plâns ... dar, shh, fără să mă vadă nimeni, fără să îmi vadă nimeni slăbiciunea. La sfârșitul zilei, aveam prea multe cuvinte ce mi se îmbulzeau în gât ... dar nu au ieșit, ci s-au transformat toate în lacrimi. Ah. Asta nu e nimic. Sunt eu mai sensibilă.

Nu știu dacă e o grozavă plăcere să mă strecor printre trăirile ăstea, dar ..  trebuie să recunosc că un suflet drag e mereu lângă mine, să mă aline, să mă încurajeze, să îmi spună vorbe dulci noapte de noapte. L-am pedepsit fără să vreau ... dar dacă nu ar fi el, ... atunci chiar aș crede că sunt singură.

 Mi s-a strecurat în suflet apăsarea obscură că zilele trec ... și ... și ... da, știu că sunt o nerecunoscătoare uneori, însă ... iubirea aia de demult mi-a pătat, nu numai sufletul, ci întreaga viață. E ca o permanentă neliniște. Neliniște că ceva nu a fost împlinit ... și ... urăsc această disperare a neputinței ... că nu se mai poate face nimic.  Că deși primejdia îmi e semnalată, eu nu pot face altceva decât să aștept să mă înhațe ... să mă îmbrățișeze cu putere, să îmi arate că nu pot face nimic să o opresc. Că e mai puternică. M-a lovit răul în proporții destul de mari ... și toate cuvintele urâte îmi vin în minte ca niște săgeți.

Mi-e teamă de acea privire. Mi-e teamă. O să mă pună pe fugă. Când o s-o văd, o să fug mâncând pământul. NU eşti omenesc. Ai scos nu neapărat ce e mai rău în mine, ci ... o iubire imposibilă. Asta a fost de la început şi până la sfărşit. Şi mi-e greu s-o spun ... că da, este un sfârşit. Şi de câte ori am făcut asta, de câte ori m-am lepădat de tine ... de câte ori ... mi-a murit speranţa, şi am îngropat-o, pe cuvânt, dar dimineaţa ... am dezgropat-o şi am înviat-o şi am crezut iar în ea ... Da, ştiu că ... ştiu că nu mai e nimic. Ştiu. Am înţeles răspunsul. Dar ... ăsta era clar din multele tale vorbe.

Tuuuu, ... tuuuuu ... umbra de pe inima mea ... veşnică ...

Mă înspăimântă vânătoarea ta de mine! Mă înspăimântă răul pe care mi-l faci. Ești un personaj neobosit care scormone în adâncurile sufletului meu încins de sentimente. Ai obiceiuri ciudate care vâră spaima în mine. Mă îngrozești.

Crezi că te porți cu mănuși?

Crezi că ești un delicat?

Nu, ești cea mai rea ființă pe care o cunosc. Joci dur. Te joci cu iubirea. Și, într-o zi, are să te răsplătească pentru toate cele pe care le-ai făcut.

Uite, eu cred că nu trebuie să îmi mai mângâi sufletul cu asemenea gesturi. Sufăr mai mult. Lasă-mă. Lasă-mă să te iubesc în tăcere. Lasă-mă să îți păstrez imaginea de dinainte. Lasă-mă ... dacă ... e o joacă. Eu am nevoie de iubire, nu de joacă. Doar de joacă. Ești un egoist. Te gândești să îmi mai dai câteodată câte-un bobârnac ... ca să mă știi nelinistită, în timp ce tu îți trăiești viața liniștit. SAU crezi că eu nu vreau să fiu liniștită? Liniștită cu mine ... liniștită cu iubirea asta care îmi ia suflul ... după atâta timp.

Nu cred că știi să iubești nici acum. Dacă ar fi așa ...

 Iar pe mine nu m-ai iubit ... Am fost o păpușă pe care ai manipulat-o după bunul plac. M-am mulțumit cu tot ce îmi dădeai. Resturi. Firimituri. Mă lipeam de tine temătoare, mă înveșmântam în minciunile tale. Credeam în ele. Mă bucurau ochii tăi.

E cumplit...  crede-mă, e cumplit să trăiesc așa. E ca un calvar care nu se mai termină, ... pentru ce să îți mai faci loc în adâncul ființei mele atât de viu? Pentru ce să mă scald în amintiri ...pentru ce să îmi mai aduc aminte de tine ... o siluetă ... care îngheață căldura?

Probabil că stai tolănit în fața laptopului citind satisfăcut. Adică ... am stabitit deja că atunci când mie nu îmi  e bine, ție îți e ... pe tine te bucură răul făcut ... Nu aș vrea să îți mai hrănesc  orgoliul ... eu voiam ...eu ... căutam o punte către inima ta ...

Ne-am schimbat amândoi.

Cineva îmi spunea odată cu privire la noi că poate iubirea nu e de ajuns. Of, dumnezeule mare. Care iubire? A mea și a mai cui? A ta pentru ea?

E aproape 12. Și-mi este groaznic de somn. Nu știu. Poate mâine voi gândi altfel. Poate că mâine voi avea maturitatea de a îngropa iubirea asta care nu are viitor. E singură. Luptă singură.

Pare absurd, dar îți simt parfumul ... E același care îmi plăcea.

Ziua în care ne-am intâlnit a fost o stupiditate. Cineva a vrut să își bată joc de noi, de mine!!

 “O iubesc, am repetat. Da, o iubesc. (…)

    I-ai spus?

   Drept cine mă iei? Bineînțeles că nu i-am spus.”

Poate nu am acea îndrăzneală deosebită, poate că nu am acea capacitate de a acționa cu detașare morală, poate că am crezut că ți-am lăsat o pată în suflet, poate că m-am crezut specială, poate  că am sperat până în ultima clipă a vieții, nu am obosit, doar că tu nu  ai avut milă de mine, nu ai ... căci, da, putem vorbi și în prezent.

Ce am fost mă omule eu pentru tine? Ce sunt? Mai sunt ceva?

Actele tale sunt în concordanță cu ceea ce simți? Te simți împăcat cu tine însuți? Te simți bine cu ceea ce faci?  Atunci când apari, o faci pentru ceea ce mai simți sau pentru că ai chef de jocuri cu reguli nescrise?

Ai știut vreodată  că am  suferit pentru ceea ce ai făcut? Ai știut vreodată că în ziua aia blestemată de 13 aprilie  s-a  învârtit pământul cu mine?  Ai știut vreodată că am avut inima spartă în mii de bucăți și că ori de câte ori iți auzeam numele, îmi venea să plâng? Ai știut vreodată că ... ai fost totul pentru mine și că te iubeam mai presus  de orice?  Ai știut vreodată că plângeam mereu când îmi aminteam multele tale mesaje din seara aia? Seara aia când ... abia puteam respira și tot tu erai cel care pledai în ignoranță și mândrie?

Ai știut vreodată că nu-mi doream decât să apari, să mă iei în brațe și să-mi spui că afost un vis urât, un coșmar...?

Ai  știut vreodată că mintea îmi este plină de lucruri neexprimate, care cu greu ies la lumină, căci mă dor, da,dor și acum..

Prea multe întrebări, așa-i? Adevărul este că îți cer multe ... adevăr, curaj, luptă sunt lucruri pe care nu le vei atinge niciodată ... și nu pentru că nu poți,  ci pentru că nu vrei.  Eu ... mi-am mărturisit patimile ... iar tu le poți citi ... superficial ...

Hmm.

Am ajuns la concluzia că suferința mea ți-a dat pe deplin satisfacție. Ți-a hrănit orgoliul ... iar acum împărtășești momente deosebite cu iubita ta. Nu ești în stare să pricepi că EU TE IUBESC. Nu mă ajută cu nimic, nu te ajută cu nimic ... Degeaba mut eu munții din loc ...

Știi care îmi e norocul? Că totuși e cineva care ar face totul pentru mine. Care mă iubește ... atât de mult ... care are atâta răbdare și care îmi aduce zâmbete la pachet. Când am zis că e un erou, păi, fii sigur că așa e!

Iar eu ... desigur, nu cred că în deplinătatea facultăților mintale, într-o prostie fără margini, te iubesc pe tine. Știi ce m-am gândit? Că trebuie să fi făcut la viața mea adânci greșeli pentru care acum sunt pedepsită cu vârf și îndesat.

Sunt o persoană doritoare de discuții sincere, nu mă zgârcesc să ofer sinceritatea ... Prinzi sensul acestor cuvinte? Sapi îndeajuns în substratul lor? Le înțelegi?

Parcă mi-am mai desprins gândurile încetișor din acest plan crunt ... cred că e nevoie de multă stăpânire de sine pentru a opri șuvoiul ăsta de lacrimi. Eu nu pot. Chiar nu pot.

Astă seară(23),  am câștigat la loterie. Și așa cum era de așteptat unui asemenea joc,  am rămas năucită. Nu știu dacă acest cuvânt e prea mult sau prea puțin. Parcă trăiam în jurul unui con de lumină, ce mă ardea pe dinăuntru. Dintr-o minte viguroasă și precisă, acum nu mai putea concepe idei cu fluența obișnuită. Am vrut să fiu o egoistă și să mă bucur cât de mult puteam, până la urmă, după atâtea jocuri pierdute, aveam dreptul la un câștig, nu?

Nu mai creștea în mine impotrivirea către ceea ce mă facea slabă, vulnerabilă. Nu aveam cum să prevăd asta. Nu aveam de unde știu că această confruntare avea să vină odată și odată. Și avea să mă scoată din minți, să-mi facă inima să-și scrie din nou ... ? din nou.

Mmmm. Cred că ai aceeași ochi. Aceeași ochi care-mi zgârie sufletul și acum. Ți-l auzeam(aud), ți-l simțeam(simt), dar nu departe așa cum e de așteptat(era), ci aproape, aici, lângă mine. Nu m-am mai simțit nici frântă, nici disperată, am avut doar puterea să strâng în mână biletul câștigător.

Astfel, mi s-a extins VISUL, prelungindu-se într-un voiaj îndepărtat, pentru care am împachetat toate emoțiile dobândite de-a lungul timpului.

Uneori, mă întreb de ce nu mi se întâmplă lucruri normale. Dar, îmi răspund cu un zâmbet ascuns și plin de mândrie ca ele se întâmplă doar oamenilor normali, care nu au nimic ieșit din comun.  Același răspuns îl poți folosi și tu pentru o eventuală întrebare. Dacă ... atunci când te așezi în pat și ...te gândești la ce-ți amărăște sufletul, de ce nu totul e simplu ... atunci da, îți poți răspunde: ești special, dragule. Suntem speciali. Și nu știu dacă asta se va mai materializa într-un fel, nu știu dacă lucrurile se vor schimba la un anumit moment, respectiv vor căpăta o altă formă... Știu doar că aș prefera să nu mă pun să dorm. Cred că atunci se trezesc în mine amintirile, amintirile pe care nu le vreau dispărute!!  Nu le vreau dispărute!!!

Aveam cuvintele în gât. La cât de firesc mă exprim aici.. acolo, mi se tăiase respirația. Încă vreo două secunde și aveam nevoie de o resuscitare. Și dacă așteptam după tine, muream sufocată : ) ) !

Am gustat un pic din fericire. Am simțit-o. M-a acaparat.

Citeam undeva că în ziua de azi se spune te iubesc prea des. Cum adică prea des? După ce că suntem așa indiferenți la ce se întâmplă în jurul nostru, după ce că privim amețiți în gol după orele lungi de lucru/facultate, ni se reproșează că spunem te iubesc prea des? Da, poate că uneori nu e spus din inimă. Dar ce te faci, când el e spus într-un mod veridic, original, pur?

Vai, după mine aș spune-o de 1 miliard de ori. Am învățat că trebuie să fac ce simt!! Că trebuie să mă dezleg de lucrurile care mă apasă ...

Și acum ... mă regăsesc din nou în patul meu gol ... ardoarea care mi-a clocotit în sânge s-a stins doar un pic.. doar cât voi dormi. Mâine, când îmi voi reprivi biletul, voi avea  din nou obrajii calzi și roșiatici.

Ar trebui să ştii (ar trebui?) că, în loc să treacă timpul în favoarea mea, s-a întâmplat fix pe dos. Voiam să te uit. Voiam să îmi recapăt respectul de sine, să protestez împotriva caracterului tău prin ştergerea efectivă a iubirii pe care, din păcate, încă ţi-o port. Aceste ultime perioade de când nu am mai scris pe blog au fost înşelătoare. Mi se părea că te uit, că mă simt la fel de bine în braţele altcuiva aşa cum mă simţeam în ale tale. Dumnezeule! ĂSTA NU E IDEALUL MEU ÎN IUBIRE! EU NU AM VRUT SĂ FIE NICIODATĂ AŞA! Mă simt o nenorocită: te iubesc pe tine, dar el ...el e eroul care îmi pansează toate rănile ...

Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte de mine, ăsta e lucrul cel mai dificil cu care mă confrunt zi de zi. Mi se pare uimitor ca după atâta timp tu să fi acelaşi cer care îmi luminează şi cele mai întunecate părţi. Ideea e că spre deosebire de acum 4 luni, când te iubeam în durere, acum te iubesc în ... pace. Adică ... nu mai am răni ... iau totul ca atare, deşi ... nu fac bine ce fac. Am mustrări de conştiinţă. Gândirea mi se frământă, mi se epuizează în eforturi violente de a ... mmm ... de a ...

Ţie ţi-e bine? Tu ... tu cine mai eşti? Tu ... mai eşti acelaşi tu?

Cred că postul ăsta va fi unul dedicat întrebărilor.

De ce simt o aceeași nevoie să te revăd? De ce iubirea asta nu dispare odată? În defitiniv, chiar dacă nu ma bazez pe nimic concret, întotdeauna voi avea speranțe.

Mi se pare o ironie, eu vedeam lucrurile mult mai simplu: m-ai lăsat fără suflet, apoi eu te uram, apoi te uitam și gata. Era trecut. Dar, nu ...în continuare, mă agit destul de mult la gândul că poate ... orgoliul pe care îl nutrești nu te va lăsa să vezi ceea ce trebuie să vezi. Zilele trecute, m-am uitat pe fotografiile de la nuntă. Au fost momente simple, dar mi-am dat seama că apogeul pe care l-am atins cu tine, mă refer la zbuciumul acela, la iubirea aia care mă întorcea din drum după ce hotărâsem ceva, nu îl voi mai avea niciodată. Să îmi sară inima din piept la fiecare mesaj, la fiecare sărut, la fiecare mângâiere de-a ta.

Aș fi vrut să fiu femeia care-ți satisface necesitățile sufletești, tu să nu mă fi necăjit niciodată, să fi rămas în viața mea. Căci numai așa cred că aș fi fost complet fericită. Sunt conștientă că am făcut tot ce se putea face, că eu aș fi fost cea mai potrivită. Îmi place să cred că la un moment dat și tu ai fost dedicat mie, că ai iubit tot ce a fost plăcut la mine, că ai iubit simplitatea, că ai iubit pasiunea, că ai iubit paranoia, căreia, în sfârșit i-ai înțeles rostul. Îmi pare rău că ... nu mai ești al meu. Îmi pare rău că ești al alteia. Îmi pare rău că sunt a altuia. Îmi pare rău că nu ai luptat. Vai, cât de rău îmi pare.

Dragul, scumpul, iubitul meu B ...

PRIMESC IUBIREA DE UNDE NU TREBUIE, IAR TU O OFERI CUI NU TREBUIE.

CE IRONIE!