"Să crezi în orice, căci însăşi viaţa este este o speranţă!": august 2009

M-am sculat la ora 5. Am deschis cu grijă fereastra (asta pentru că geamul stătea ca în pioneze) şi m-am grăbit să ajung în bucătărie. Părea că nu mâncasem de vreo săptămână. Într-un fel mă simţeam singură. Poate de asta mi-era foame. Locuisem până acum 9 luni cu părinţii. Nu ştiam prea bine ce înseamnă să ai responsabilităţi, pe care eşti obligat să le împlineşti: curentul, gazul, telefonul (mobil şi fix!) ... totul îmi era străin. Fusesem - să zicem - ţinută în puf. Multă lume spunea că nu o să am vreun viitor în condiţiile în care fusesem crescută. Spre norocul meu, mă ţinusem cât de cât de şcoală: nu eram nici prima, însă nici ultima. Eram de părere că totul se câştigă cu bani, inclusiv iubirea. Acum ... regret. Nu vreau să fiu melo – dramatică, dar aş da timpul înapoi dacă s-ar putea. Lucrez la o firmă de medicamente (mi-a plăcut chimia, singura plăcere a mea!) şi sunt destul de bine plătită. Mi-e încă destul de greu, pentru că nu mai am niciun sprijin ... nici material, nici moral. Să nu credeţi că sunt ca un pustnic: am prieteni, dar ei se duc şi vin.

Am intrat în bucătărie şi mi-am pregătit repede o cafea tare. Trebuia să mă pregătesc să plec la serviciu. În 15 minute eram gata. Când să ies cu maşina din garaj, mi-am adus aminte: lăsasem fierul de călcat în priză (asta pentru că de fire sunt o uitucă, sau mai bine zis o împrăştiată. De multe ori mă întreb cum am putut să prind un job aşa bun). Ies din maşină, urc scările în cameră şi scot fierul din priză.

Parchez maşina în faţa firmei: un Opel Astra cumpărat cu mari eforturi, când în faţa mea îmi văd şefa: o doamnă de vreo 40 de ani, cu buzele ţuguiate, foarte strident machiată şi destul de prost îmbrăcată. Din maşină îmi dau seama că este supărată. Din câte îmi aduc aminte, nu făcusem nimic rău. Eram conştientă că este un job prea bun ca să-l pierd. Cobor din maşină, moment în care doamna „şefă” se apropie grăbită de mine.

„Vreau să vorbesc cu tine. Neapărat. În particular. Te invit la o cafea la restaurantul din colţul străzii.”

„Sigur. Urc să-mi las documentele şi cobor cât pot de repede”

„Nu e timp. E mult mai important ce am eu să-ţi spun.”

„E în regulă. Să mergem”

Am plecat cu ea spre restaurant. Pe drum nu a scos niciun cuvânt. Bănuiam că este ceva grav, altfel nu s-ar fi purtat aşa cu mine. De obicei este destul de drăguţă. Îmi explică când nu înţeleg ceva. Eu încă învăţ. Singurul lucru de care mă temeam era să nu fiu concediată. Dacă s-ar întâmpla asta, aş rămâne fără doar şi poate pe drumuri. Cred că n-aş avea altceva decât să mă apuc de cerşit. Glumesc, însă am uitat să menţionez că nu am facultatea terminată, de asta sunt mai mult decât mulţumită de postul de directoare primit.

O fată drăguţă ne aduce 2 cafele.

„Te-am chemat pentru că trebuie să-ţi vorbesc despre un lucru foarte important!”

„Mă concediaţi?”, am întrebat-o fără să mai stau pe gânduri.

„Nu, nici vorbă de asta. Am mari probleme de familie. Trebuie să lipsesc 8 luni de la firmă. Nu am încredere în nimeni. Doar în tine. Deci: te încumeţi să-mi conduci firma de medicamente pentru 8 luni de zile?”

Am rămas fără replică. Eu? Directoarea firmei pentru 8 luni? Asta da o veste bună. Am acceptat numaidecât. Ştiam că asta era oportunitatea mea de a mă face mult mai remarcată, mai ales că aveam o concurenţă destul de grea. Peste numai o lună, am şi devenit directoare, dar directoarea „cea mare”. Primisem din partea firmei un BMW, cum numai în vise avusesem. Mă bucuram din nou de partea materială? Da, căzusem în mrejele banilor pentru a doua oară. Nu spun că nu ar fi trebuit să primesc oferta, dar luasem totul atât în serios de parcă asta făcusem toată viaţă. Toţi prietenii mei erau invidioşi. Li se părea absurd ca una care nu terminase nici facultatea să fie în locul şefei. Ei aveau atâtea mastere şi doctorate date ... încât la nicio săptămână, m-am apucat de învăţat. Mi-am terminat facultatea, mi-am dat masterul şi acum mă simţeam bine. Prooblema era că peste numai 5 zile avea să se întoarcă adevărata şefă. Nu mă laud, dar făcusem atât de multe pentru firmă, încât o simţeam a mea; doar a mea.

În ziua cu pricină, inima îmi bătea cu putere. Îmi făcusem un nume, lumea avea încredere în mine. Odată cu venirea ei, totul s-ar fi schimbat. Cu nasul în documente, trăgeam din când în când cu ochiul spre ceas. Orele treceau, dar nimic. A doua zi la fel. A treia, a patra şi tot aşa. Peste 3 luni am aflat un lucru teribil: şefa mea murise într-un accident de maşină, împreună cu cei 3 copii. Singura care avea putere absolută a firmei, conform documentelor lasate de ea înainte să plece, eram eu. Şi dintr-o dată am devenit o milionară „peste noapte”. Singura problema era comportamentul meu: odată stăpână, am devenit o îngânfată. Nu vedeam mai jos de nasul meu. Doar eram mare directoare. Din când în când, mă gândesc că poate mi-era bine fără firma asta. În fond mi-a adus şi bani mulţi, dar şi multă durere. Nu are rost să povestesc cu lux de detalii, însă am pierdut o persoană care mă iubea pentru simplul fapt că nu avea bani. Nu ştiu ce a fost în capul meu. Băiatul era deştept .... şi azi concurează cu mine pe piaţa medicamentelor. L-am subestimat şi m-a supraestimat. Aşa e viaţa. Concluzia este să ... preţuim un lucru la momentul potrivit.