Ar trebui să ştii (ar trebui?) că, în loc să treacă timpul în favoarea mea, s-a întâmplat fix pe dos. Voiam să te uit. Voiam să îmi recapăt respectul de sine, să protestez împotriva caracterului tău prin ştergerea efectivă a iubirii pe care, din păcate, încă ţi-o port. Aceste ultime perioade de când nu am mai scris pe blog au fost înşelătoare. Mi se părea că te uit, că mă simt la fel de bine în braţele altcuiva aşa cum mă simţeam în ale tale. Dumnezeule! ĂSTA NU E IDEALUL MEU ÎN IUBIRE! EU NU AM VRUT SĂ FIE NICIODATĂ AŞA! Mă simt o nenorocită: te iubesc pe tine, dar el ...el e eroul care îmi pansează toate rănile ...

Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte de mine, ăsta e lucrul cel mai dificil cu care mă confrunt zi de zi. Mi se pare uimitor ca după atâta timp tu să fi acelaşi cer care îmi luminează şi cele mai întunecate părţi. Ideea e că spre deosebire de acum 4 luni, când te iubeam în durere, acum te iubesc în ... pace. Adică ... nu mai am răni ... iau totul ca atare, deşi ... nu fac bine ce fac. Am mustrări de conştiinţă. Gândirea mi se frământă, mi se epuizează în eforturi violente de a ... mmm ... de a ...

Ţie ţi-e bine? Tu ... tu cine mai eşti? Tu ... mai eşti acelaşi tu?

Cred că postul ăsta va fi unul dedicat întrebărilor.

De ce simt o aceeași nevoie să te revăd? De ce iubirea asta nu dispare odată? În defitiniv, chiar dacă nu ma bazez pe nimic concret, întotdeauna voi avea speranțe.

Mi se pare o ironie, eu vedeam lucrurile mult mai simplu: m-ai lăsat fără suflet, apoi eu te uram, apoi te uitam și gata. Era trecut. Dar, nu ...în continuare, mă agit destul de mult la gândul că poate ... orgoliul pe care îl nutrești nu te va lăsa să vezi ceea ce trebuie să vezi. Zilele trecute, m-am uitat pe fotografiile de la nuntă. Au fost momente simple, dar mi-am dat seama că apogeul pe care l-am atins cu tine, mă refer la zbuciumul acela, la iubirea aia care mă întorcea din drum după ce hotărâsem ceva, nu îl voi mai avea niciodată. Să îmi sară inima din piept la fiecare mesaj, la fiecare sărut, la fiecare mângâiere de-a ta.

Aș fi vrut să fiu femeia care-ți satisface necesitățile sufletești, tu să nu mă fi necăjit niciodată, să fi rămas în viața mea. Căci numai așa cred că aș fi fost complet fericită. Sunt conștientă că am făcut tot ce se putea face, că eu aș fi fost cea mai potrivită. Îmi place să cred că la un moment dat și tu ai fost dedicat mie, că ai iubit tot ce a fost plăcut la mine, că ai iubit simplitatea, că ai iubit pasiunea, că ai iubit paranoia, căreia, în sfârșit i-ai înțeles rostul. Îmi pare rău că ... nu mai ești al meu. Îmi pare rău că ești al alteia. Îmi pare rău că sunt a altuia. Îmi pare rău că nu ai luptat. Vai, cât de rău îmi pare.

Dragul, scumpul, iubitul meu B ...