Poate nu am acea
îndrăzneală deosebită, poate că nu am acea capacitate de a acționa cu detașare
morală, poate că am crezut că ți-am lăsat o pată în suflet, poate că m-am
crezut specială, poate că am sperat până
în ultima clipă a vieții, nu am obosit, doar că tu nu ai avut milă de mine, nu ai ... căci, da,
putem vorbi și în prezent.
Ce
am fost mă omule eu pentru tine? Ce sunt? Mai sunt ceva?
Actele tale sunt în
concordanță cu ceea ce simți? Te simți împăcat cu tine însuți? Te simți bine cu
ceea ce faci? Atunci când apari, o faci pentru ceea ce mai simți
sau pentru că ai chef de jocuri cu reguli nescrise?
Ai știut vreodată că am
suferit pentru ceea ce ai făcut? Ai știut vreodată că în ziua aia
blestemată de 13 aprilie s-a învârtit pământul cu mine? Ai știut vreodată că am avut inima spartă în
mii de bucăți și că ori de câte ori iți auzeam numele, îmi venea să plâng? Ai
știut vreodată că ... ai fost totul pentru mine și că te iubeam mai presus de orice?
Ai știut vreodată că plângeam mereu când îmi aminteam multele tale
mesaje din seara aia? Seara aia când ... abia puteam respira și tot tu erai cel
care pledai în ignoranță și mândrie?
Ai știut vreodată că
nu-mi doream decât să apari, să mă iei în brațe și să-mi spui că afost un vis
urât, un coșmar...?
Ai știut vreodată că mintea îmi este plină de
lucruri neexprimate, care cu greu ies la lumină, căci mă dor, da,dor și acum..
Prea multe întrebări,
așa-i? Adevărul este că îți cer multe ... adevăr, curaj, luptă sunt lucruri pe
care nu le vei atinge niciodată ... și nu pentru că nu poți, ci pentru că nu vrei. Eu ... mi-am mărturisit patimile ... iar tu
le poți citi ... superficial ...
Hmm.
Am ajuns la concluzia
că suferința mea ți-a dat pe deplin satisfacție. Ți-a hrănit orgoliul ... iar
acum împărtășești momente deosebite cu iubita ta. Nu ești în stare să pricepi
că EU TE IUBESC. Nu mă ajută cu nimic, nu te ajută cu nimic ... Degeaba mut eu
munții din loc ...
Știi care îmi e
norocul? Că totuși e cineva care ar face totul pentru mine. Care mă iubește ...
atât de mult ... care are atâta răbdare și care îmi aduce zâmbete la pachet.
Când am zis că e un erou, păi, fii sigur că așa e!
Iar eu ... desigur, nu
cred că în deplinătatea facultăților mintale, într-o prostie fără margini, te
iubesc pe tine. Știi ce m-am gândit? Că trebuie să fi făcut la viața mea adânci
greșeli pentru care acum sunt pedepsită cu vârf și îndesat.
Sunt o persoană
doritoare de discuții sincere, nu mă zgârcesc să ofer sinceritatea ... Prinzi
sensul acestor cuvinte? Sapi îndeajuns în substratul lor? Le înțelegi?
Parcă mi-am mai
desprins gândurile încetișor din acest plan crunt ... cred că e nevoie de multă
stăpânire de sine pentru a opri șuvoiul ăsta de lacrimi. Eu nu pot. Chiar nu
pot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu