Se scurg orele pe nesimțite. Am cuvintele țepene. Și mi-e cald. Și apoi mi-e frig. Și apoi mi-e cald. Și trebuie să citesc știri economice ... să știu de ce crește leul, de ce scade euro, de ce sunt tranzacționate acțiuni, de ce prețul de închidere al unei acțiuni crește într-o perioadă și scade în alta. Ah. Unde e romantismul? Unde e iubirea? Aș vrea să fiu liberă ... liberă în cuvinte, în sentimente, în fapte. Să fac ce vreau eu. Da, să iau autocarul și să mă ducă inima unde vrea ea. Unde vrea ea. O las. Săraca, la câte a pătimit din cauza mea ... sau eu din a ei? Nici nu știu.

În fața îmi apar chipuri, chipuri pierdute, chipuri pe care odată le mângâiam: și porneam ușor de la ochi ... mmm ... cred că și acum văd niște gene lungi, ajungeam la obraji și, în sfârșit la buze ... fine și delicate. În cea mai desăvârșită liniște simt din nou ... trecutul.

Într-un an, oamenii se schimbă: trăiesc și simt altceva. Se maturizează  -  probabil. Experiențele se bat cap în cap, de acum deciziile sunt grele ... nu ca odinioară, când ... ne chinuiam să alegem între o ciocolată de un fel și alta de alt fel. Nu știu. Nu știu dar cred că am pornit cu stângul. Am depus încredere și sentimente extraordinare în oameni care m-au dezamăgit, oameni pentru care am făcut, zic eu și aș fi făcut multe. Dar ... merg mai departe. Cred că fiecare are un destin ... un destin al său ... scris deja. Că încercam noi să îl mai schimbăm, asta e cu totul altceva.

Vai, cu câtă indiferență glacială m-am confruntat în ultima perioadă. Mai ... că mereu terminam în sughițuri de plâns ... dar, shh, fără să mă vadă nimeni, fără să îmi vadă nimeni slăbiciunea. La sfârșitul zilei, aveam prea multe cuvinte ce mi se îmbulzeau în gât ... dar nu au ieșit, ci s-au transformat toate în lacrimi. Ah. Asta nu e nimic. Sunt eu mai sensibilă.

Nu știu dacă e o grozavă plăcere să mă strecor printre trăirile ăstea, dar ..  trebuie să recunosc că un suflet drag e mereu lângă mine, să mă aline, să mă încurajeze, să îmi spună vorbe dulci noapte de noapte. L-am pedepsit fără să vreau ... dar dacă nu ar fi el, ... atunci chiar aș crede că sunt singură.

 Mi s-a strecurat în suflet apăsarea obscură că zilele trec ... și ... și ... da, știu că sunt o nerecunoscătoare uneori, însă ... iubirea aia de demult mi-a pătat, nu numai sufletul, ci întreaga viață. E ca o permanentă neliniște. Neliniște că ceva nu a fost împlinit ... și ... urăsc această disperare a neputinței ... că nu se mai poate face nimic.  Că deși primejdia îmi e semnalată, eu nu pot face altceva decât să aștept să mă înhațe ... să mă îmbrățișeze cu putere, să îmi arate că nu pot face nimic să o opresc. Că e mai puternică. M-a lovit răul în proporții destul de mari ... și toate cuvintele urâte îmi vin în minte ca niște săgeți.

Mi-e teamă de acea privire. Mi-e teamă. O să mă pună pe fugă. Când o s-o văd, o să fug mâncând pământul. NU eşti omenesc. Ai scos nu neapărat ce e mai rău în mine, ci ... o iubire imposibilă. Asta a fost de la început şi până la sfărşit. Şi mi-e greu s-o spun ... că da, este un sfârşit. Şi de câte ori am făcut asta, de câte ori m-am lepădat de tine ... de câte ori ... mi-a murit speranţa, şi am îngropat-o, pe cuvânt, dar dimineaţa ... am dezgropat-o şi am înviat-o şi am crezut iar în ea ... Da, ştiu că ... ştiu că nu mai e nimic. Ştiu. Am înţeles răspunsul. Dar ... ăsta era clar din multele tale vorbe.

Tuuuu, ... tuuuuu ... umbra de pe inima mea ... veşnică ...