Cascada de cuvinte, învăluită într-un curcubeu de zâmbete, mi-a dat „voie” să visez din nou. Doar adierea vântului mă aducea din când în când cu picioarele pe pământ. Dar pentru puţin timp, căci „grăbită” mă refugiam în braţele tale protectoare şi visul meu era de departe a se fi terminat. Tentaţia de a „cădea” în mrejele iubirii îmi punea la încercare raţiunea, care voia din răsputeri să se facă auzită. Mi-a fost milă, cu toate acestea am ignorat-o complet, iar ea ascultătoare ca un copil cuminte m-a lăsat în pace. Ştia că îi voi da dreptate în scurt timp. Pe de altă parte, inima plutea pe valul stropilor de speranţe amăgite cândva, retrezite acum. S-au „colorat” în sufletul meu; adevărul este că nu îmi plăceau în alb şi negru. Nu îmi transmiteau multe. Naivitatea a fost mereu punctul meu slab. Dar uite: se spune că o dată ce te dai cu capul de zeci de mii de pereţi, va veni si vremea când te vei „lecui” de arta de a crede nimicurile. Spuneam cu mult timp în urmă că nimicurile sunt nimicuri pentru că noi le vedem aşa şi că poate ele au defapt o altă semnificaţie...în cazul de faţă, dragul meu: cuvintele tale sunt „broaşte” ce se scaldă în ape tulburi. Este diferenţă între o persoană care ştie ce vrea şi una care oscileaza când spre dreapta, când spre stânga. Sunt sătulă de vorbe rostite doar pentru că aşa trebuie. Gândeşte-te la consecinţe...meditează! A meritat efortul de a te reîntoarce lângă cineva care te iubeşte din tot sufletul dacă tu, om cu preaplinul laşităţii, nu ai ştiut să o ţii?
