Astă seară(23),  am câștigat la loterie. Și așa cum era de așteptat unui asemenea joc,  am rămas năucită. Nu știu dacă acest cuvânt e prea mult sau prea puțin. Parcă trăiam în jurul unui con de lumină, ce mă ardea pe dinăuntru. Dintr-o minte viguroasă și precisă, acum nu mai putea concepe idei cu fluența obișnuită. Am vrut să fiu o egoistă și să mă bucur cât de mult puteam, până la urmă, după atâtea jocuri pierdute, aveam dreptul la un câștig, nu?

Nu mai creștea în mine impotrivirea către ceea ce mă facea slabă, vulnerabilă. Nu aveam cum să prevăd asta. Nu aveam de unde știu că această confruntare avea să vină odată și odată. Și avea să mă scoată din minți, să-mi facă inima să-și scrie din nou ... ? din nou.

Mmmm. Cred că ai aceeași ochi. Aceeași ochi care-mi zgârie sufletul și acum. Ți-l auzeam(aud), ți-l simțeam(simt), dar nu departe așa cum e de așteptat(era), ci aproape, aici, lângă mine. Nu m-am mai simțit nici frântă, nici disperată, am avut doar puterea să strâng în mână biletul câștigător.

Astfel, mi s-a extins VISUL, prelungindu-se într-un voiaj îndepărtat, pentru care am împachetat toate emoțiile dobândite de-a lungul timpului.

Uneori, mă întreb de ce nu mi se întâmplă lucruri normale. Dar, îmi răspund cu un zâmbet ascuns și plin de mândrie ca ele se întâmplă doar oamenilor normali, care nu au nimic ieșit din comun.  Același răspuns îl poți folosi și tu pentru o eventuală întrebare. Dacă ... atunci când te așezi în pat și ...te gândești la ce-ți amărăște sufletul, de ce nu totul e simplu ... atunci da, îți poți răspunde: ești special, dragule. Suntem speciali. Și nu știu dacă asta se va mai materializa într-un fel, nu știu dacă lucrurile se vor schimba la un anumit moment, respectiv vor căpăta o altă formă... Știu doar că aș prefera să nu mă pun să dorm. Cred că atunci se trezesc în mine amintirile, amintirile pe care nu le vreau dispărute!!  Nu le vreau dispărute!!!

Aveam cuvintele în gât. La cât de firesc mă exprim aici.. acolo, mi se tăiase respirația. Încă vreo două secunde și aveam nevoie de o resuscitare. Și dacă așteptam după tine, muream sufocată : ) ) !

Am gustat un pic din fericire. Am simțit-o. M-a acaparat.

Citeam undeva că în ziua de azi se spune te iubesc prea des. Cum adică prea des? După ce că suntem așa indiferenți la ce se întâmplă în jurul nostru, după ce că privim amețiți în gol după orele lungi de lucru/facultate, ni se reproșează că spunem te iubesc prea des? Da, poate că uneori nu e spus din inimă. Dar ce te faci, când el e spus într-un mod veridic, original, pur?

Vai, după mine aș spune-o de 1 miliard de ori. Am învățat că trebuie să fac ce simt!! Că trebuie să mă dezleg de lucrurile care mă apasă ...

Și acum ... mă regăsesc din nou în patul meu gol ... ardoarea care mi-a clocotit în sânge s-a stins doar un pic.. doar cât voi dormi. Mâine, când îmi voi reprivi biletul, voi avea  din nou obrajii calzi și roșiatici.

Ar trebui să ştii (ar trebui?) că, în loc să treacă timpul în favoarea mea, s-a întâmplat fix pe dos. Voiam să te uit. Voiam să îmi recapăt respectul de sine, să protestez împotriva caracterului tău prin ştergerea efectivă a iubirii pe care, din păcate, încă ţi-o port. Aceste ultime perioade de când nu am mai scris pe blog au fost înşelătoare. Mi se părea că te uit, că mă simt la fel de bine în braţele altcuiva aşa cum mă simţeam în ale tale. Dumnezeule! ĂSTA NU E IDEALUL MEU ÎN IUBIRE! EU NU AM VRUT SĂ FIE NICIODATĂ AŞA! Mă simt o nenorocită: te iubesc pe tine, dar el ...el e eroul care îmi pansează toate rănile ...

Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte de mine, ăsta e lucrul cel mai dificil cu care mă confrunt zi de zi. Mi se pare uimitor ca după atâta timp tu să fi acelaşi cer care îmi luminează şi cele mai întunecate părţi. Ideea e că spre deosebire de acum 4 luni, când te iubeam în durere, acum te iubesc în ... pace. Adică ... nu mai am răni ... iau totul ca atare, deşi ... nu fac bine ce fac. Am mustrări de conştiinţă. Gândirea mi se frământă, mi se epuizează în eforturi violente de a ... mmm ... de a ...

Ţie ţi-e bine? Tu ... tu cine mai eşti? Tu ... mai eşti acelaşi tu?

Cred că postul ăsta va fi unul dedicat întrebărilor.

De ce simt o aceeași nevoie să te revăd? De ce iubirea asta nu dispare odată? În defitiniv, chiar dacă nu ma bazez pe nimic concret, întotdeauna voi avea speranțe.

Mi se pare o ironie, eu vedeam lucrurile mult mai simplu: m-ai lăsat fără suflet, apoi eu te uram, apoi te uitam și gata. Era trecut. Dar, nu ...în continuare, mă agit destul de mult la gândul că poate ... orgoliul pe care îl nutrești nu te va lăsa să vezi ceea ce trebuie să vezi. Zilele trecute, m-am uitat pe fotografiile de la nuntă. Au fost momente simple, dar mi-am dat seama că apogeul pe care l-am atins cu tine, mă refer la zbuciumul acela, la iubirea aia care mă întorcea din drum după ce hotărâsem ceva, nu îl voi mai avea niciodată. Să îmi sară inima din piept la fiecare mesaj, la fiecare sărut, la fiecare mângâiere de-a ta.

Aș fi vrut să fiu femeia care-ți satisface necesitățile sufletești, tu să nu mă fi necăjit niciodată, să fi rămas în viața mea. Căci numai așa cred că aș fi fost complet fericită. Sunt conștientă că am făcut tot ce se putea face, că eu aș fi fost cea mai potrivită. Îmi place să cred că la un moment dat și tu ai fost dedicat mie, că ai iubit tot ce a fost plăcut la mine, că ai iubit simplitatea, că ai iubit pasiunea, că ai iubit paranoia, căreia, în sfârșit i-ai înțeles rostul. Îmi pare rău că ... nu mai ești al meu. Îmi pare rău că ești al alteia. Îmi pare rău că sunt a altuia. Îmi pare rău că nu ai luptat. Vai, cât de rău îmi pare.

Dragul, scumpul, iubitul meu B ...

PRIMESC IUBIREA DE UNDE NU TREBUIE, IAR TU O OFERI CUI NU TREBUIE.

CE IRONIE!