era odată când îmi păsa foarte mult de ceea ce spune lumea. şi, de aceea, nu mai eram eu ... căci încercam să fac tuturor pe plac sau să arăt ceva ce nu există. prin urmare, nu îmi mai pasă nici de ce spui tu. ce spui tu că scriu ce scriu? ce spui tu că sunt cum sunt? dacă te-am dezamăgit, îmi pare rău, asta sunt. măcar am găsit un mijloc sigur prin care pot "discuta" cu tine. prin care încerc să ... fac totul mai uşor. dacă citeşti sau nu, îmi e totuna. nu mai are rost să îţi spun că te iubesc blabla (oricum nu are nicio valoare în faţa ta). nu mai are rost să îmi imaginez cum ar fi fost dacă? căci pierd din vedere esenţialul ... tu ai fost oarecum categoric în ceea ce priveşte sentimentele tale pentru mine. cred că nepăsarea a durut cumplit. sunt conştientă că la orişicare există un moment în care toate lucrurile se năpustesc asupra lui. şi ...în continuare cred că fie şi puţin de ţi-ar fi păsat, situaţia nu ar fi stat la fel. degeaba mă zbat eu ... în definitiv, sunt un peşte pe uscat. sunt fragilă şi muritoare. nu vreau să mă adâncesc şi mai mult în această lumină întunecată ... mai mult decât am făcut-o deja. şi, mai ştii ce? eu îţi doresc bine, mult bine!  rândurile acestea nu sunt decât izbucniri neputincioase ...