...

Tristeţea îţi limitează viaţa. Te face să te simţi mergând pe conturul unui cerc, unde visele sunt împachetate într-o geantă mică, cu imprimeuri neregulate ... în alb şi negru. Tăcerea ta mă aduce pe tărâmul unei realităţi ce pictează din loc în loc dureri cu greu stăpânite. Aşa am simţit atunci. Îmi pare rău că nu am apucat să îţi înşir aceste vorbe în ziua aceea de iulie. Soarele era de vină. Era ca şi cum luam foc. Voiam să te acopăr cu vorbe multe, dar mi-am zis că nu merită. Purtarea ta a fost de nerecunoscut. Parcă nu erai tu. Mă priveai fără să exprimi nimic. Nici măcar indiferenţă. Dar au trecut 2 ani de atunci. Mă bucur că nu ne-am mai întâlnit. Îmi este bine cu mine, cu munca mea, cu prietenii, familia ... nu-mi este dor de plimbările nocturne prin parcul luminat, nici măcar de vizitele pe care i le făceam Clarei ...