Fotografii vechi ... melancolie de sfârşit de an!

P.S Pozele sunt făcute în anul 2006 - 2007 :(

O melodie superbă ... eh ... cert e că îmi aduce aminte de o grămadă de lucruri ... :(

Nu ştiu dacă este bine că pun aceste poze ... ideea e ...

că m-am prăpădit de râs! :)) :))

P.S Pozele mi-au fost trimise pe mail! :)

Crăciun fericit tuturor! Să aveţi parte numai de bucurii!

"Drumurile-s troienite,/ Noaptea vine, gerul creşte..."

P.S Pozele nu sunt ale mele (mi-au fost trimise pe mail!).

Cascada - Last Christmas
Asculta mai multe audio Muzica

"Ani de liceu" .... pentru că ... mi-era aşa dor de melodia aceasta!

Mereu mă întreb ce are timpul de merge aşa repede ...

Parcă ieri aveam 15 ani ...

Azi am 18 ... Şi chestia asta mă enervează "la culme" ... Pentru că se spune că la 18 ani trebuie să fi atins deja maturitatea. Iar eu nu mă consider deloc matură, din contră ... mă simt un copil.

“Aş fi vrut să înţelegi … “, cam aşa se sfârşiră cuvintele ei în acea seară întunecată. Lasă apoi telefonul pe măsuţa din hol şi se aşază pe canapeaua din sufragerie. Privi tabloul vechi de aproape 20 de ani. Niciodată nu se întrebase pentru ce îl pastrase atât. De fiecare dată când îl vedea, îşi aducea aminte cum timpul zboară, iar viaţa ei se prinde uşor de un ac, până când se va desprinde şi se va prinde iar. Evenimentele din ultimele luni au făcut în aşa fel încât a hotărât să se mute din oraş într-altul mult mai liniştit.

Altfel de ... informatică! o glumă frumoasă pentru o zi urâtă!

Soţia: Ai făcut cumpărăturile?

Soţul: Bad command or filename.

Soţia: Dar te-am rugat de dimineaţă...

Soţul: Syntax Error. Abort?

Sotia: Nici măcar noul televizor?

Soţul: Variable not found....

Soţia: Bine, dă-mi cartea de credit, merg eu la cumpărături...

Soţul: Sharing Violation. Access denied!

Soţia: Tu vorbeşti serios, glumeşti sau încerci sa mă enervezi?

Soţul: Too many parameters...

Soţia: Cum de m-am măritat eu tocmai cu tine?

Soţul: Data type mismatch.

Soţia: Dar salariul când il iei?

Soţul: File in use... Try later.

Soţia: Mă faci sa mă întreb... ce însemn eu pentru tine?

Soţul: Unknown Virus.

Ne pregătim cu paşi repezi pentru ... studiul de caz!

P.S Pozele sunt făcute cu aparatul Andreei!

"India secretă"

"Dacă am intitulat această carte "India secretă" am făcut-o pentru că volumul se referă la o ţară care s-a sustras oricărei cercetări timp de mii şi mii de ani, o ţară care s-a ascuns în aşa măsură, încât puţinul rămas e pe cale să dispară. (...) Ce am câştigat în India a fost o nouă viziune a divinului. (...) Oricât de tainică ar fi, viaţa spirituală a Indiei nu este o legendă; ea dăinuieşte în ciuda tuturor furtunilor politice şi a agitaţiei care o străbat, şi am încercat aici, în acest volum, să aduc o mărturie autentică a faptului că nu unul, ci mai mulţi din adepţii ei au putut trage din ea putere şi linişte, adică tocmai aceste daruri pe care muritorii din ziua de azi le caută cu atâta nefolositoare înverşunare."

Hey!

Nu am mai postat demult pe blog. Şcoala începe să-şi spună cuvântul. Dar, mai bine. Parcă nici degeaba nu aş vrea să stau. Mi-a fost puţin greu în prima săptămână, căci acum sunt de dimineaţă. Acum m-am obişnuit. Singurul lucru "rău" e că am foarte puţin timp pentru citit, mai ales acum când ... vreau să citesc despre India! Pur şi simplu ador ţara asta ... aşa că orice informaţie despre ea e bine - venită.

Postez şi o melodie, cu precizarea că nu oricui o să-i placă!

P.S Ştiu 9 cuvinte în indiană!!

"Out of the blue"

Este foarte târziu, însă nu mi-e somn. Probabil pentru că mâine începe şcoala. Pe de o parte mă bucur, şcoala este o parte din noi, însă pe de altă parte revine stresul de zi cu zi. O să-mi fie dor de timpul liber, căci cu siguranţă nu o să mai am parte de aşa ceva. Succes tuturor celor ce mâine încep şcoala! Mai ales colegilor mei!

Îşi bău cafeaua. Păşi spre fereastră şi o deschise larg, inspirând aerul curat. Privi timp îndelung răsăritul de soare. Începea o nouă zi. Însă pentru ea se termina alta. De câteva luni, nu se mai gândea la nimic. În plus, ce rost mai avea? Mai conta o zi în plus sau în minus? Se întoase brusc şi îşi căută pachetul cu ţigări. Fumul se răspândi prin toată bucătăria ca un nor de ceaţă. Era nervoasă. Nervoasă pe ea.

Am pierdut pariul cu viaţa.

M-am sculat la ora 5. Am deschis cu grijă fereastra (asta pentru că geamul stătea ca în pioneze) şi m-am grăbit să ajung în bucătărie. Părea că nu mâncasem de vreo săptămână. Într-un fel mă simţeam singură. Poate de asta mi-era foame. Locuisem până acum 9 luni cu părinţii. Nu ştiam prea bine ce înseamnă să ai responsabilităţi, pe care eşti obligat să le împlineşti: curentul, gazul, telefonul (mobil şi fix!) ... totul îmi era străin. Fusesem - să zicem - ţinută în puf. Multă lume spunea că nu o să am vreun viitor în condiţiile în care fusesem crescută. Spre norocul meu, mă ţinusem cât de cât de şcoală: nu eram nici prima, însă nici ultima. Eram de părere că totul se câştigă cu bani, inclusiv iubirea. Acum ... regret. Nu vreau să fiu melo – dramatică, dar aş da timpul înapoi dacă s-ar putea. Lucrez la o firmă de medicamente (mi-a plăcut chimia, singura plăcere a mea!) şi sunt destul de bine plătită. Mi-e încă destul de greu, pentru că nu mai am niciun sprijin ... nici material, nici moral. Să nu credeţi că sunt ca un pustnic: am prieteni, dar ei se duc şi vin.

Am intrat în bucătărie şi mi-am pregătit repede o cafea tare. Trebuia să mă pregătesc să plec la serviciu. În 15 minute eram gata. Când să ies cu maşina din garaj, mi-am adus aminte: lăsasem fierul de călcat în priză (asta pentru că de fire sunt o uitucă, sau mai bine zis o împrăştiată. De multe ori mă întreb cum am putut să prind un job aşa bun). Ies din maşină, urc scările în cameră şi scot fierul din priză.

Parchez maşina în faţa firmei: un Opel Astra cumpărat cu mari eforturi, când în faţa mea îmi văd şefa: o doamnă de vreo 40 de ani, cu buzele ţuguiate, foarte strident machiată şi destul de prost îmbrăcată. Din maşină îmi dau seama că este supărată. Din câte îmi aduc aminte, nu făcusem nimic rău. Eram conştientă că este un job prea bun ca să-l pierd. Cobor din maşină, moment în care doamna „şefă” se apropie grăbită de mine.

„Vreau să vorbesc cu tine. Neapărat. În particular. Te invit la o cafea la restaurantul din colţul străzii.”

„Sigur. Urc să-mi las documentele şi cobor cât pot de repede”

„Nu e timp. E mult mai important ce am eu să-ţi spun.”

„E în regulă. Să mergem”

Am plecat cu ea spre restaurant. Pe drum nu a scos niciun cuvânt. Bănuiam că este ceva grav, altfel nu s-ar fi purtat aşa cu mine. De obicei este destul de drăguţă. Îmi explică când nu înţeleg ceva. Eu încă învăţ. Singurul lucru de care mă temeam era să nu fiu concediată. Dacă s-ar întâmpla asta, aş rămâne fără doar şi poate pe drumuri. Cred că n-aş avea altceva decât să mă apuc de cerşit. Glumesc, însă am uitat să menţionez că nu am facultatea terminată, de asta sunt mai mult decât mulţumită de postul de directoare primit.

O fată drăguţă ne aduce 2 cafele.

„Te-am chemat pentru că trebuie să-ţi vorbesc despre un lucru foarte important!”

„Mă concediaţi?”, am întrebat-o fără să mai stau pe gânduri.

„Nu, nici vorbă de asta. Am mari probleme de familie. Trebuie să lipsesc 8 luni de la firmă. Nu am încredere în nimeni. Doar în tine. Deci: te încumeţi să-mi conduci firma de medicamente pentru 8 luni de zile?”

Am rămas fără replică. Eu? Directoarea firmei pentru 8 luni? Asta da o veste bună. Am acceptat numaidecât. Ştiam că asta era oportunitatea mea de a mă face mult mai remarcată, mai ales că aveam o concurenţă destul de grea. Peste numai o lună, am şi devenit directoare, dar directoarea „cea mare”. Primisem din partea firmei un BMW, cum numai în vise avusesem. Mă bucuram din nou de partea materială? Da, căzusem în mrejele banilor pentru a doua oară. Nu spun că nu ar fi trebuit să primesc oferta, dar luasem totul atât în serios de parcă asta făcusem toată viaţă. Toţi prietenii mei erau invidioşi. Li se părea absurd ca una care nu terminase nici facultatea să fie în locul şefei. Ei aveau atâtea mastere şi doctorate date ... încât la nicio săptămână, m-am apucat de învăţat. Mi-am terminat facultatea, mi-am dat masterul şi acum mă simţeam bine. Prooblema era că peste numai 5 zile avea să se întoarcă adevărata şefă. Nu mă laud, dar făcusem atât de multe pentru firmă, încât o simţeam a mea; doar a mea.

În ziua cu pricină, inima îmi bătea cu putere. Îmi făcusem un nume, lumea avea încredere în mine. Odată cu venirea ei, totul s-ar fi schimbat. Cu nasul în documente, trăgeam din când în când cu ochiul spre ceas. Orele treceau, dar nimic. A doua zi la fel. A treia, a patra şi tot aşa. Peste 3 luni am aflat un lucru teribil: şefa mea murise într-un accident de maşină, împreună cu cei 3 copii. Singura care avea putere absolută a firmei, conform documentelor lasate de ea înainte să plece, eram eu. Şi dintr-o dată am devenit o milionară „peste noapte”. Singura problema era comportamentul meu: odată stăpână, am devenit o îngânfată. Nu vedeam mai jos de nasul meu. Doar eram mare directoare. Din când în când, mă gândesc că poate mi-era bine fără firma asta. În fond mi-a adus şi bani mulţi, dar şi multă durere. Nu are rost să povestesc cu lux de detalii, însă am pierdut o persoană care mă iubea pentru simplul fapt că nu avea bani. Nu ştiu ce a fost în capul meu. Băiatul era deştept .... şi azi concurează cu mine pe piaţa medicamentelor. L-am subestimat şi m-a supraestimat. Aşa e viaţa. Concluzia este să ... preţuim un lucru la momentul potrivit.

Lacul "Vidraru"

Peisaje încântătoare şi aer curat. Cam atât pot spune despre ziua de ieri.

"This is freedom" ... :)

La mulţi ani

Tuturor celor ce poartă numele de Maria! (La mulţi ani şi mie! He, he!)

Marea. Un loc minunat

Revin cu "Interviu cu un vampir"

În fiecare din noi se ascund mai multe personalităţi mai mult sau mai puţin misterioase. Fiecăruia dintre noi îi place să citească (sau, ar trebui!) un anumit gen de cărţi. Ideea este că suntem unici prin tot ceea ce facem. Uneori, vrem să fim altcineva. Alteori, vrem să fim doar noi. Aşa e viaţa. Ne e greu să ne "ridicăm" după un eveniment mai puţin plăcut. Nu ştiu de ce am început cu asta. Poate am simţit nevoia să o fac pentru o persoană anume. Ceea ce vroiam să scriu este cu totul diferit. Scriam anul trecut (cred) că am început să citesc "Interviu cu un vampir" de Anne Rice. Nu am putut duce până la capăt nici măcar 30 de pagini. Cu atât mai puţin nu ştiam că romanul are şi o ecranizare. O prietenă mi-a spus că filmul este incomparabil cu cartea. Am decis să-l vizionez. Din punct de vedere al actorilor, decorurilor, melodiilor excelent! Dar, pentru una slabă de înger ca mine, a fost groaznic! Aşa că aviz amatorilor ... cine vrea să viseze vampiri ... îi recomand să-l urmărească! Pun şi trailer-ul!

Londra şi Paris, două oraşe de basm!

...................................................................................................

Pozele nu sunt făcute de mine. Mulţumesc, însă, Crinei pentru permisiunea de a le posta pe blog.