Vai, vai ... recunosc că nu am mai intrat pe acest blog, care surprinzător îmi aparține ?!, de foarte mult timp. Și mai recunosc că ... nu mai am muză. Liniștea asta de acum prevestește doar fericire, deși cu toții știm că fericirea are obstacolele ei. Subiectul principal din prezent nu mă mai inspiră și nu știu dacă asta-i de bine sau de rău. Acum nu îmi mai plâng iluziile pierdute ... acum nu îmi mai plâng iubirea pierdută ( vai, Bogdan, tu vezi ce e aici? Cum aș putea să îți răspund eu mesajului tău? Nu mă înțelege greșit, dar am suferit, acum văd, după ce recitesc rândurile acestea. Dragule, pe lângă o iubită exemplară, aș fi fost o scriitoare renumită acum, dar ... reiau ce am spus mai sus, muza nu mai există!).

Nu vreau să ai remușcări din cauza unei iubiri care nu a urmat din cea dintâi potecă, mă refer că ea a avut multe piedici, multe porniri de ură care în loc să o facă să înainteze, a făcut-o sa dea înapoi. Nu ai știut să îți cântărești primejdiile, nu ai știut să fii matur, doar ai alergat prin viața ta ca un nesocotit, nu ți-ai luat nicio măsură de precauție. Nici măcar nu ești de condamnat ... ți-ai urmat iubirea ... așa cum o făceam și eu.

Hmm, dacă mă întrebai acum vreun an și ceva, ce simt pentru tine, aș fi răspuns clar că te urăsc. Te-am urât multă vreme. M-am urât și pe mine, căci prin viața ta am fost o trecătoare.

 Eu cred că pe mine mă definește iubirea. Nu aș putea să trăiesc fără ea. Iubesc lucrurile simple, iubesc tot ceea ce îmi face sufletul fericit. În ceea ce te privește, ești un om profund, sunt convinsă că viitoarea ta iubită (iartă-mă, lucrurile circulă repede!) va aprecia asta.

Mădălin, mereu, zice că citez din cărți J), însă îmi place să pătrund, acolo, în sufletul celui de lângă mine ca să știe că sunt demnă de tot ce e mai frumos!

El ... a știut să îmi aline toate rănile. A știut să mă facă să zâmbesc când eram cu sufletul dărâmat. Nu îi spun asta, dar sunt mândră de el, pentru că, spre deosebire de tine, este o persoană dintr-o bucată, el nu știe când îi spun: Mădă, iubirea noastră este averea suletului nostru!, însă apreciez dăruirea cu care m-a respectat și m-a iubit. Pune toate verbele la prezent, am tendința de a scrie la trecut.

Bun. Nici măcar nu știu de ce am scris asta. Simt nevoia să spun că nicio relație nu este perfectă. Nici a mea nu este, dar știu sigur că este bazată pe iubire, altfel ... de ce să ne facem rău? 

Să le ia naiba de examene. Să o ia naiba de matematică. Problemele m-au înțepenit de mânie și aproape uitasem că am un blog  pe care nu am mai scris de 1000 ¹⁰⁰⁰⁰⁰ ani. Sau ... poate că mi-a fost frică să mai scriu. Cine știe ce gânduri străine mă mai aduceau la tine. Ehe: tinele, ăsta, este așa străin acum. Până nu demult îmi cucerisei bucățică de suflet cu bucățică de suflet. De ce dracu mai scriu despre tine? NU ȘTIU. Efectiv, nu știu. Nici nu știu dacă mai trăiești, dacă a mai rămas ceva din tine. E ca și cum am fi existat amândoi în spații de timp diferite. Nici nu știu cum să fac să nu comit vreo gafă. Adică, să ne înțelegem. Cu mintea, cu sufletul, iubesc pe altcineva. Cu toate acestea, întâlnirea de acum câteva decenii din supermarket cu tine, pe mine, sincer, m-a devastat. De ce scriu acum despre asta? Păi, atunci ... nu mă lăsa mândria.

Fierbea sângele în mine. Îmi venea să arunc după tine cu orice mi-ar fi căzut în mână. Dar știam prea bine că nu aș fi obținut nimic. Așa că nu am avut de ales. M-am consolat decât aruncându-ți o privire neagră de ură, iar tu ... doctor docet în filosofie, mi-ai aruncat în față vorbe, exact ce mi-a trebuit. Nici asta nu prea m-a făcut să reacționez, căci trebuia să-mi dovedesc siguranța, să îmi arăt mie că ... poți trece pe lângă mine fără să te umplu de palme. Da, frate, te-aș bate ... Ți-aș da palme, una după alta, una după alta.

Am pornit la drum într-un labirint. Am promis că ne vom regăsi, însă labirintul a fost așa complicat că nu ne-am mai găsit niciodată. Eu am sperat la tine, să știi. Speram noaptea, speram ziua ... mai dădeam și lacrimi fiebinți, doar-doar, vreo forță cerească are să mi te aducă înapoi. Da, ne-am chinuit ... în iubire ?!

Dar, să lăsăm justificările, speranțele, motivele, scuzele. O să avem ocazia să facem lucrurile așa cum trebuie ... Într-o zi.

Până atunci, hai cu sesiunea. Să treacă odată, că mi-a terminat toți nervii. Atâtea formule nu am mai văzut în viața mea. Nu mai vorbesc de teorie, odihneasca-se în pace, că nu știu în câte capete trebuie să  o bag ca să fie cuprinsă toată!!

"La multi ani, copilas!"

sunt liberă!

Ce trist e să materializez ceva așa puternic ... în niște cuvinte scrise pe un simplu blog. Ce trist e să îți spun te iubesc aici. În concordanță cu legile iubirii, ar trebui să fiu trimisă direct la închisoare. Ce fac eu? Unde mă trezesc?

Am început să o  iau razna din nou. Dar  măcar să fiu nebună cu un anumit rost. Nu știu, dar cred că misiunea mea nu a fost înfăptuită ... simt că tot ar mai fi multe de făcut, de zis, de arătat. Ce monstru a dăinuit între noi de s-a dus totul pe apa sâmbetei, B?

Și după aceea, a urmat infernul ... vieți diferite, iubiri diferite (?!).  Un lung șir de întâmplări nedorite care par să alcătuiască un film prost regizat. Protagoniștii suntem noi, dar fiecare în planul său. Oare în ce timp și în care viața voi putea să te am din nou lângă mine?

De altfel, ce voiam să mai spun?

Voiam să mai spun atât de multe...

Am impresia că simpla mea prezență lângă tine ar fi un sacrilegiu.

 Orice inițiative am lua, vom avea nevoie de anumite doze de curaj. Dar asta e ușor. Rău e când ... ne uităm ... când totul rămâne în minte ca o amintire, care la rândul ei va pleca ...

Probabil că cei care văd în mine un caz disperat, au dreptate. Trebuie să mă tratez. E o boală rară. Atunci când simt că sunt sănătoasă, ... defapt, mă îngrop mai tare în ceva ce nu știu dacă mai există. Și, aici, nu mă refer la iubirea mea. Săraca, a rezistat și timpului, și durerii, și distanței.

Ah. M-am trezit întoarsă pe dos. Și voi arunca toată vina asupra visului, care m-a făcut să mă trezesc cu noaptea în cap și să scriu, pentru că alt mod nu am de a-mi exprima sentimentele. Sau, puteam să te sun și să îți povestesc ce am visat : ) ).

Ideea e, nefericitule, că fugisem cu tine, lucru nu prea departe de realitate. Lăsasem în urmă totul, îmi luasem speranțele și gata. Când m-am dezmeticit din vis, mi-am pus mâna la față. Păi, cum așa, la câte ai făcut, tu acum primești bonuuuus?

M-am îmbrăcat, mi-am luat hainele pe care mi le-am așezat frumos în troler și am așteptat telefonul de la tine. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, am coborît scările și am fugit în grabă să te prind din nou în brațele mele..

Ce se simte, acum, după atâta timp? Ce se simte să te întorci la cea pe care o iubești? Ce se simte să stai lângă cea după care inima ți-a tânjit atâta timp? Ce se simte să suni ... și să ne auzim vocile, dar să ne comportăm (comporți) ca un sălbatic ... te simți bine? Îți crește adrenalina, îți place să răspândești o așa aură neplăcută ... sau, pur și simplu, o faci pentru că în tine e un haos total?  Te irită cosmosul, așa că, ai decis să mă iriți și pe mine? Ești torturat de remușcări? Nu te lasă noaptea să dormi? Prefer să cred asta, în detrimentul prostiei ... prostiei de care încă dai dovadă. Nu mă mai ameți atât. Am jelit destul prăbușirea speranțelor cu noi, despre noi ... noi-ul, ăsta, nu m-a lăsat nopți la rând să dorm. M-a întors pe toate părțile și ... nu făcea decât să mă facă să adorm cu privirea ta în minte. Degeaba. Degeaba.

M-am gândit. Cred că tot timpul, dacă vreodată ar mai fi ceva, m-aș gândi la cum ai sărutat-o pe ea, la cum i-ai șoptit vorbe, la cum i-ai spus că o iubești. La cum ai preferat asta ... la cum ai preferat ceea ce ai acum. Probabil că mereu m-ai lăsa să mă prăbușesc ... la fel cum ai făcut-o de atâtea ori. Nu m-ai observat niciodată ... niciodată.

 LASĂ-MĂ.

Îmbălsămează-te cu o ... iubire, care nu e iubire, cu un te iubesc, care nu e un te iubesc, cu un mi-e dor de tine, care nu e un  mi-e dor de tine. Acoperă-te de minciuni. Este menit să trăiești și tu așa.

Cui m-ai lăsat ... cui m-ai lăsat în seara aia? Cui?

Eu zic așa: să lași iluziile, să lași prostiile, să lași totul. Le-am lăsat și eu. Sunt iubită și protejată.

Nu de tine, iubirea mea.

Nu vreau să mă mai las șantajată de un limitat sentimental. De un novice în iubire. În acești itemi cu alegere multiplă, doar unul este răspunsul corect. Nu mai ezita.  Și, dacă ai greșit, fii liniștit, viața iți va spune.  Nu incerca să obții un punctaj mare prin șiretlicuri.

NU EXISTĂ SCĂPARE DE LA JUDECATA FAPTELOR.

Nu te mai chinui ... să te gândești la decizii pe care nu le vei lua niciodată.

Lasă-te purtat de ce ai ales și trăiește liniștit cu asta.

Uite, ce am citit în dimineața asta. Nu știu ... m-a zguiduit ... cu totul, pentru o secundă, căci, în celelalte, mi-am adus aminte ... de situație.

Cine știe ... peste mulți ani, ne vom reîntâlni, ne vom zâmbi și ne vom aminti de ce a fost între noi. Îmi vei spune că ești căsătorit, fericit, dar incă FUMEZI. Eu îți voi spune că sunt căsătorită, fericită și am un băiețel ... Și că  e totul cum mi-am imaginat. Când voi pleca, îți voi șopti la ureche: I-AM PUS NUMELE TĂU, PENTRU CĂ ÎNCĂ TE IUBESC!

Se scurg orele pe nesimțite. Am cuvintele țepene. Și mi-e cald. Și apoi mi-e frig. Și apoi mi-e cald. Și trebuie să citesc știri economice ... să știu de ce crește leul, de ce scade euro, de ce sunt tranzacționate acțiuni, de ce prețul de închidere al unei acțiuni crește într-o perioadă și scade în alta. Ah. Unde e romantismul? Unde e iubirea? Aș vrea să fiu liberă ... liberă în cuvinte, în sentimente, în fapte. Să fac ce vreau eu. Da, să iau autocarul și să mă ducă inima unde vrea ea. Unde vrea ea. O las. Săraca, la câte a pătimit din cauza mea ... sau eu din a ei? Nici nu știu.

În fața îmi apar chipuri, chipuri pierdute, chipuri pe care odată le mângâiam: și porneam ușor de la ochi ... mmm ... cred că și acum văd niște gene lungi, ajungeam la obraji și, în sfârșit la buze ... fine și delicate. În cea mai desăvârșită liniște simt din nou ... trecutul.

Într-un an, oamenii se schimbă: trăiesc și simt altceva. Se maturizează  -  probabil. Experiențele se bat cap în cap, de acum deciziile sunt grele ... nu ca odinioară, când ... ne chinuiam să alegem între o ciocolată de un fel și alta de alt fel. Nu știu. Nu știu dar cred că am pornit cu stângul. Am depus încredere și sentimente extraordinare în oameni care m-au dezamăgit, oameni pentru care am făcut, zic eu și aș fi făcut multe. Dar ... merg mai departe. Cred că fiecare are un destin ... un destin al său ... scris deja. Că încercam noi să îl mai schimbăm, asta e cu totul altceva.

Vai, cu câtă indiferență glacială m-am confruntat în ultima perioadă. Mai ... că mereu terminam în sughițuri de plâns ... dar, shh, fără să mă vadă nimeni, fără să îmi vadă nimeni slăbiciunea. La sfârșitul zilei, aveam prea multe cuvinte ce mi se îmbulzeau în gât ... dar nu au ieșit, ci s-au transformat toate în lacrimi. Ah. Asta nu e nimic. Sunt eu mai sensibilă.

Nu știu dacă e o grozavă plăcere să mă strecor printre trăirile ăstea, dar ..  trebuie să recunosc că un suflet drag e mereu lângă mine, să mă aline, să mă încurajeze, să îmi spună vorbe dulci noapte de noapte. L-am pedepsit fără să vreau ... dar dacă nu ar fi el, ... atunci chiar aș crede că sunt singură.

 Mi s-a strecurat în suflet apăsarea obscură că zilele trec ... și ... și ... da, știu că sunt o nerecunoscătoare uneori, însă ... iubirea aia de demult mi-a pătat, nu numai sufletul, ci întreaga viață. E ca o permanentă neliniște. Neliniște că ceva nu a fost împlinit ... și ... urăsc această disperare a neputinței ... că nu se mai poate face nimic.  Că deși primejdia îmi e semnalată, eu nu pot face altceva decât să aștept să mă înhațe ... să mă îmbrățișeze cu putere, să îmi arate că nu pot face nimic să o opresc. Că e mai puternică. M-a lovit răul în proporții destul de mari ... și toate cuvintele urâte îmi vin în minte ca niște săgeți.

Mi-e teamă de acea privire. Mi-e teamă. O să mă pună pe fugă. Când o s-o văd, o să fug mâncând pământul. NU eşti omenesc. Ai scos nu neapărat ce e mai rău în mine, ci ... o iubire imposibilă. Asta a fost de la început şi până la sfărşit. Şi mi-e greu s-o spun ... că da, este un sfârşit. Şi de câte ori am făcut asta, de câte ori m-am lepădat de tine ... de câte ori ... mi-a murit speranţa, şi am îngropat-o, pe cuvânt, dar dimineaţa ... am dezgropat-o şi am înviat-o şi am crezut iar în ea ... Da, ştiu că ... ştiu că nu mai e nimic. Ştiu. Am înţeles răspunsul. Dar ... ăsta era clar din multele tale vorbe.

Tuuuu, ... tuuuuu ... umbra de pe inima mea ... veşnică ...