Comedia lui Caragiale, O scrisoare pierdută, mi-a plăcut întotdeauna. Țin minte că și pentru bac am învățat-o cu spor, fără prea multe bătăi de cap, date fiind situațiile neașteptate ce surprindeau moravurile oamenilor.

De ce amintesc de această operă dramatică? Pentru că în centrul acestei zile mohorâte (ce-i drept) s-a aflat o scrisoare. Țin să menționez că nu primesc scrisori, cu atât mai puțin recomandate. Cred că acum vreo 3 ani hotărâsem împreună cu verișoara mea, ce locuiește în Italia să ne scriem scrisori și să dăm la o parte plictiseala de pe mess, facebook. Dar nu ne-a mers decât vreo 4-5 luni. Obosisem să tot bat drumul până la poștă ... așa e, uneori sunt comodă ... un id și o parolă rezolvă atât de multe!!

Am plecat dis de dimineață la cumpărături. M-am întors acasă frântă ... Nu mai auzeam ce mai spunea George, fratele meu ... Eh, lucruri fără importanță ca de obicei. Mi-am dat cerceii jos, când ce să văd? Un aviz poștal, despre care George tot încerca să îmi spună, cu o recomandată ... Păi ce să fac în cazul acesta? Am mers frumușel la poșta (nu mai fusesem de mult, deci ... 2 dintr-o lovitură!) și acolo mă trezesc că mă trimite tocmai la oficiul poștal de la gară ... Mmmm, stau să mă gândesc: cam câtă bătaie de cap trebuie să merite o scrisoare? Cum, însă tot aveam drum, am trecut și pe acolo ... dar, altă problemă! Scrisoarea mea era deja băgată în sacii care o duceau înapoi la oficiul poștal din ostroveni ...

Concluzia: biata mea scrisoare îmi va fi înmânată abia luni, de la 10 și jumătate ...