Asta e o luptă continuă. Fiecare visează la iubiri complete. Prea puţini, au acces, să zicem la ele; poate din cauză că unii caută mai puţin decât ceilalţi. Lumea e mare, largă, în creştere. Dacă partenerii au ieşit "şifonaţi" dintr-o relaţie, sunt consolaţi cu ... adevărul bătrânesc:"există altcineva mai bun!". Dacă mai ascult asta o dată ... poate o să şi cred! ("=))") Aş vrea să mi se spună altceva pertinent, mai pentru mine, nu toate generalităţile, care, fie vorba, nu mă ajută cu nimic. O iau de la capăt? Mi-aş dori din suflet să pot spune că "nu!" ... şi de data asta pot. De data asta îmi pare rău că ... mi-am pus sufletul pe "tavă". Ştiu că hrana lui este adevărul ... dar eu am ales să îi ofer doar minciuni. Au fost minciuni frumoase. Nu le contest. Dacă le-am acceptat, înseamnă că mi-au plăcut. Dar, nu! Nu am avut de ales. Le-am acceptat, de teamă ... să nu îl pierd. Oricum ... al meu nu a fost niciodată. Deci, acum îmi dau seama că de pierdut, nu pierdeam nimic. Nici nu câştigam. Sau câştigam ... iluzii şi mă alegeam cu inima frântă, ca de fiecare dată. Singura întrebare pe care mi-o pun este: "Tu ai remuşcări?" Probabil că felul tău groaznic de a fi nu îţi permite. Orgoliul nu îţi permite. Prea de puţine ori te-am văzut acţionând sincer, mereu erai constrâns de ironii. Te simţeai rău dacă nu le "luai" cu tine ori de câte ori "veneai" la mine. Şi să număr de câte ori ţi-am înţeles copilăriile? Nu mai am degete la mână să număr. Nu cred că am permis aşa ceva nimănui. Hai, simte-te special ... pentru câteva momente, căci în următoarele voi avea grijă "să te dărâm", tu, copil ce nu ştiu când te vei maturiza! Şi ai grijă: ceea ce eşti tu este doar aparenţa! Le arăţi tuturor ceea ce nu eşti. Păcat că sufletul tău bun va trebui să stea ascuns ca într-o cutie şi că ... rar îl cam scoţi de acolo. Nu ştiu cine ai fost. Nu mai vreau să ştiu cine ai fost, căci ... rămâi un neînţeles.