Inedit

Mirosul de cafea mă ameţi. Luminile încăperii, prea puternice de altfel, făceau în aşa fel încât nu distingeam detaliile persoanei din faţa mea. Mă privea atent, aş putea spune chiar că ... mă studia, lucru ce-mi displăcea teribil. Chelnerii se plimbau de colo, colo, adresându-se cu un calm forţat clienţilor mofturoşi, ironici şi din cale-afară de mândrii:

- Ţi-am cerut un ceai de fructe de pădure cu o jumătate de linguriţă de zahăr! Tu ce ai făcut, domnule?! Ai pus una? Ştii ce înseamnă asta? Am să mă îngraş cu 100 g şi desigur am să te dau în judecată pentru daune ... fizice! Nu te strâmba! Situaţia nu-ţi permite ... citeşte articolul 104, paragraful 2 din manualul pentru drepturile clienţilor! Acum ... ia ceaiul şi adu-mi, te rog, o cafea cu 2 linguriţe de zahăr!

Incredibil, îmi spun. În locul bietului angajat al restaurantului ... ce restaurant o fi ăsta, i-aş fi spus doamnei câteva cuvinte care i-ar fi scos fumurile din cap. În sfârşit ... vorba ceea: sunt mulţi ciudaţi în lume, începând bineînţeles cu domnul rafinat din faţa mea.

- Tu ce părere ai? Eu vorbesc de o jumătate de oră! Te plictiseşte cumva subiectul ales?, mă întreabă profund atras de gravitatea situaţiei.

- Hercule, subiectul este de-a dreptul interesant, lăsând loc mai multor interpretări, care dau posibilitatea locutorilor ... „Hercule!”, îmi repet în gând. Cu siguranţă, cafeaua m-a afectat destul de rău, aş putea spune.

- Frumos mi-ai pronunţat numele! Ai utilizat un ton semănător tatălui meu, Zeus. Îl cunoşti, nu-i aşa?!

-Nu am avut deosebita ocazie de a-l întâlni personal, dar ... cărţile mi-au dezvăluit câte ceva din adânca sa personalitate.

Trebuie să menţionez că Hercule îmi atrase atenţia prin vestimentaţia de bun – gust. Spre exemplu, când îşi scoase sacoul, procedură banală de obicei, privirea îmi fu aţintită spre cămaşa călcată impecabil, marca D&D.

Sunt surprinsă. Se pare că şi eroii olimpici au gusturi, să le spunem, în trend. Cu un zâmbet larg presărat cu două gropiţe care m-au cucerit din prima clipă, luă paharul cu sirop de muguri de brad şi îl bău delicat, căutând şervetul alb, situat pe partea stângă. Atmosfera elegantă în adevăratul sens al cuvântului se tulbură brusc. Urechea mea se înspăimântă, refuzând să-şi îndeplinească funcţiile de importanţă vitală: o melodie jenantă cântată de un manelist al cărui nume nu-l ştiu, însă nici n-aş vrea mă enervă în aşa fel încât am lăsat automat furculiţa pe farfurie. Hercule lăsă şi el şervetul şi începu să caute calm prin sacou. După câteva secunde găsise ceea ce căuta. Spre marea mea surprindere, răspunse la telefon şi astfel, atmosfera îşi reluă cursul iniţial.

- Da, tată. Restaurantul este minunat, iar partenera pe măsură. Ar trebui să vii aici cu Hera. Sigur i-ar plăcea.

Mi-am luat haina, geanta şi am plecat ... spre ieşire, desigur (!). Hercule mă ajunse din urmă şi-mi zise serios:

- Dacă vrei, schimbăm restaurantul!