Spre marea mea surprindere, lumina învălui camera, presărând pe mobila veche, de culoare închisă mii de cerculeţe strălucitoare. Parfumul ciudat de violete mă ameţi, lucru ce făcu să iau automat loc pe scaunul de lângă birou. Îmi atrase atenţia mormanul de genţi din mijlocul camerei care dădeau aspectul de mizerie ... sau mai bine – zis de mare dezordine.
M-am ridicat de scaun şi am început să caut buimacă printre genţi. Adevărul este că speram să o găsesc pe cea neagră. O cumpărasem dintr-un magazin italian, drept pentru care pur şi simplu o adoram. Are 2 buzunare pe partea dreaptă şi unul rotund pe partea stângă, închizându-se cu o pietricică de un alb impecabil. După câteva minute, incep să mă îngrijorez. Geanta nu apare pe nicăieri ...
Întotdeauna m-am gândit să schimb apartamentul. Camerele sunt foarte mici, aşa încât nu ai loc să faci mai nimic. Nu mai vorbesc de invitaţi, căci e în zadar. Parfumul de violete „reînvie”; nu-mi rămâne decât să deschid fereastra larg pentru ca aerul curat să poată intra. Ce ciudat! Aseară parcasem în locul din dreapta, astăzi maşina este pe partea stângă. Zâmbetul mi se lărgeşte larg. Îmi aduc aminte de certurile permanente cu vecinii pentru locurile de parcare, mai ales cu tipul ciudat de la etajul 2. Este aşa încrezut, încât mă gândesc să-i lovesc BMW roşu ce străluceşte într-un mod tare ciudat. Cred că cu asta i-aş scoate fumurile acelea, chiar dacă şi-ar da seama că eu sunt autoarea marelui „atac” la bunul lui personal de mii de euro.
M-am întâlnit zilele trecute cu el pe scară. Purta un tricou roşu (ştiu! ştiu!) şi o pereche de blugi ... normali. Cred că din punctul ăsta de vedere nu prea iese în evidenţă. Dacă vă spun că am auzit că vrea să-şi angajeze un designer doar pentru el: vă daţi seama? Poate că o să-l văd îmbrăcat în nişte pantaloni pescăreşti la modă. Nu ... nu râd de el, dar de fiecare dată când îl văd aş vrea să-i spun multe lucruri. Ar trebui să ştie că „fumurile” din cap se pedepsesc cu indiferenţa celorlalţi. Lucru pe care l-am şi făcut. M-a salutat, dar am urcat în grabă scările lăsându-l cu gura căscată de uimire. Aşa-i trebuie! Când să ajung la uşă, mi-am amintit că îmi uitasem cheile in maşină. Dacă cheile de la apartament erau în maşină, în mod sigur .... Dumnezeule! Cele de la maşină erau tot în maşină! Am coborât în grabă scările fără să realizez că acestea erau proaspăt spălate. Când să cobor ultima treaptă, pantoful îmi alunecă, prăbuşindu-mă. De atunci nu mai ştiu nimic.
- Cum te simţi? Te doare ceva?, mă întrebă o persoană în alb cu ochii mici şi negri. Probabil era medicul care mă îngrijise.
- Din fericire căzătura nu a avut urmări grave. Într-o săptămână te voi trimite acasă.
Nu înţelegeam cine mă adusese la spital. Singurul care ...
- Trebuie să-i mulţumeşti domnului Docma pentru că a chemat imediat ambulanţa.
Am închis ochii, auzind cum doctorul ieşea pe uşă. I-am deschis din nou, pentru ca doi ochi căprui să mă privească fix.
- Ai alunecat ... recunosc că m-am speriat când te-am văzut zăcând, dar am chemat imediat ambulanţa. Sper să fii bine. Îmi doresc să fii bine. Şi dintr-o dată două gropiţe se arătară în ambele părţi.
*
- Gata, treceţi la culcare! Mâine o să vă spun continuarea!
- Bunico, te rugăm! Spune-ne acum!
- Mâine – seară! Gata! Noapte bună ... şi să visaţi frumos!
