...

Atunci un pahar se auzi căzând. Cioburile se împrăştiară numaidecât, zgomotul produs făcând ca doamna elegantă de lângă uşă să-şi mărească ochii. Avea buzele lucioase şi o rochie atât de împopoţonată, încât ai fi crezut că vine de la circ. Cu toate acestea, trăsăturile delicate ale feţei o dădeau de gol: pielea îi era catifelată, albă, iar ochii negrii ca o noapte rece de iarnă. Părul îi cădea rebel pe spate. Făcu câţiva paşi, apoi se opri. Privi în jurul ei. Vechiul camerei o cam înspăimântă. Era obişnuită cu altceva. Brusc, îşi aminti motivul pentru care era aici. Ce mai conta mirosul prafului când fratele ei pierduse tot la un stupid joc de noroc? Era aici să-l ajute. Zâmbi. Imaginea lui se schimbase, însă privirea ochilor îi rămăsese aceeaşi. Făcu alţi trei paşi. Trase scaunul şi se aşeză la masă. Nu reuşi să spună nimic, în schimb două lacrimi se iviră pe obrazul ei ca de porţelan. Cât de mult aşteptase momentul acesta ... aproape 7 ani ... dar ce rost avea să se mai gândească acum la asta? Important era că fratele ei era bine, în ciuda faptului că timpul îşi lăsase foarte bine amprenta asupra lui. "Nu ştii cât de bucur să te revăd!", reuşi totuşi să spună Daria, " ... am crezut că niciodată nu te voi mai vedea", continuă ea. Spre dezamăgirea ei, bărbatul nu spuse nimic. Pe chipul lui nu se putea citi nimic. Doar ochii îi străluceau într-un fel nemaivăzut. Îşi împinse discret farfuria din faţa lui. Se uită cu scârbă în cameră: un pat, o noptieră, o masă, două scaune şi desigur biroul unde compunea poezii despre sora lui. Dar de ce acum când o vedea nu simţea nimic? Era aici după 7 ani de aşteptare ... frumoasă ca întotdeauna. El ... în schimb ... avea proteză şi era îmbrăcat mai degrabă ca un cerşetor. Se uită la ea. Zâmbi. Nici acum Daria nu avea simţul esteticului, însă ştia că orice şi-ar pune, este frumoasă. Frumuseţea ei era orbitoare. "Şi eu mă bucur să te văd", spuse el în cele din urmă. Apoi se ridică de pe scaun şi merse spre ea. O îmbrăţişă puternic. Cuvintele erau într-adevăr de prisos. Din când în când, ceasul ticăia nervos. De afară se auzea vântul care bătea cu putere. Prevestea o furtună. "Nu vrei să pleci de aici?", spuse Daria desprinzându-se din braţele fratelui său. "Tu întotdeauna ai avut parte de confort. Hai cu mine. Nu are rost să mai locuieşti aici!", continuă ea agitată. "Nu ştiu dacă vreau să plec.", spus Alec, "am trăit aici 7 ani; camera asta face parte de mine acum, înţelegi?". Daria făcu ochii mari. Nu înţelegea de ce fratele ei vroia să rămână aici. Deodată îşi aminti că şoferul o aştepta afară. "Trebuie să plec. Am să mă întorc mâine. Probabil îţi vei schimba părerea şi vei veni cu mine". "O să mă gândesc", răspunse categoric Alec. Uşa se trânti cu putere din cauza vântului. Era din nou singur. Alec se aşeză la masă. Îşi trase farfuria şi începu să mănânce de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

...