"Fuga" le rezolvă pe toate

Acum am înţeles ce vroia mama să-mi spună înainte de plecare.

Eram decisă să-mi iau viaţa în propriile mâini. Eram tânără pe atunci. Nu aveam decât 19 ani. Mă săturasem de indiferenţa primită din partea tatălui meu; un om dur, cu o inimă de piatră. Mult timp am crezut că mă iubeşte, apoi mi-am dat seama că nu-l interesează decât banii. Cu toate acestea, era o persoană bine – făcută: un chip care nu îmbătrânea niciodată, nişte ochii albaştri şi mari (pe care din păcate, i-am primit şi eu), un păr negru, puţin răvăşit uneori. Era un om cult. Citea tot ce prindea. Lucru bun de altfel, dar ce folos?! Nimeni nu-l asculta, iar când realmente lucrul acesta se întâmpla era că fiecăruia dintre noi ne era frică de el. N-aş putea spune că a deţinut şi lucruri bune. Se caracteriza doar prin răutate. Nu am înţeles de unde a provenit. Nu vorbeam aproape niciodată. Mă simţeam inferioară, incultă, deşi citeam aproape la fel de mult. Uneori, credeam că nu-i tatăl meu. Uneori, mă întrebam ce a văzut mama la omul ăsta, în afară de aspectul fizic şi o minte briliantă. Vreau să spun … sentimentele lui unde erau? Datoria sa morală faţă de ceilalţi? Dar să nu lungesc mai mult decât ar trebui. Este un subiect destul de plictisitor, dacă am întoarce povestea pe mai multe feţe.

În ceea ce mă privea pe mine, am fost un copil supus. Nu mă pot plânge. Mama era mereu alături de mine. Până într-o zi când, am vrut să plec, să descopăr şi să văd şi altceva. Mă gândeam că am să reuşesc şi fără el. Eram frumoasă: ochii albaştri, înaltă şi un păr lung castaniu. Singurul lucru care-mi displăcea era numele meu: Manuela. Mai târziu, mi-am dat seama că era chiar plăcut, interesant şi “norocos”. Mi-am pregătit bagajele. Nu am suflat o vorbă nimănui. Nu mi-am luat multe lucruri. Nici nu aveam nevoie. Dar pentru plecarea asta aveam nevoie de o schimbare. Am luat o foarfecă şi mi-am tăiat părul. Acesta a căzut uşor pe covorul moale. L-am pieptănat şi mi-am dat seama că ajunsese până în dreptul umerilor. Nu-mi părea rău.

M-am furişat ca o hoaţă prin holul întunecat. Am parcurs cu o strângere de inimă 3 camere, pe care nu le voi uita prea curând. Când să ies, o umbră îmi şopteşte timid:”Să ai grijă. Instinctul o să te conducă într-un loc minunat.” Era mama. Nu am înţeles ce a vrut să zică. Ciudat a fost că ... nu a încercat să mă oprească. Ba dimpotrivă, îşi dorea să plec. Ştia că „aici” nu e locul meu. Am ajuns în gară cu gândul de a mă urca într-un tren fără să mă uit care era destinaţia. Să mă conducă destinul. Nu aşa este în poveşti? Sau în filme? În orice caz, m-am aşezat liniştită. După 10 ore, am privit pe fereastră şi mi-am dat seama că ajunsesem într-un oraş mare, impunător, aglomerat. Era aşa de diferit. Plecasem dintr-un orăşel şi acum ... eram într-o metropolă. Ce naiba căutam aici? Nici facultatea n-o termisem, însă învăţasem destule de la tatăl meu. Am hoinărit câteva ore, făcând diverse lucruri. Mai întâi am intrat într-un restaurant. Mi-am comandat un meniu uşor şi am crezut de cuviinţă că trebuie să am grijă cu banii. Deşi aveam destul de mulţi, era necesar să fiu precaută. După câteva zile, în care mi-am pierdut timpul schimbând hotele (între timp tatăl meu aflase de dispariţia mea şi pusese să fiu căutată), am reuşit să mă angajez ca ajutor de medic într-o clinică particulară. În paralel, m-am înscris la facultate şi astfel viaţa mea decurgea oarecum uşor, uşor ...