Să zicem că a trecut mult timp de când nu am mai citit o carte. Ieri (azi am terminat-o!), am început "Soţia călătorului în timp" de Audrey Niffenegger, la îndemnele Andreei. Un roman destul de greoi, dar citit pe "nerăsuflate". Fix pe gustul meu: psihologic şi de dragoste!

Am fost atrasă, nu de călătoriile eroului în timp, care sunt absolut surprinzătoare, ci de faptul că iubirea lui pentru Clare a rezistat în ciuda tuturor greutăţiilor: "Timpul nu înseamnă nimic."

Deşi nu au avut controlul timpului, subordonându-se lui, la o privrire în ansamblu, afirmaţia este greşită. Întoarcerile în trecut (viitor) au făcut ca amintirile să rămână vii. Plus că, finalul este dat peste cap, când Clare (82 ani) îl vede pe Henry ... (eroul fiind mort de mult timp).

Nu ai avea o stabilitate, dar cred că oricui i-ar plăcea să se întoarcă în timp... să mai "savureze" momentele cu adevărat de apreciat..

Şi chiar dacă dispărea mereu...se întorcea de fiecare dată!

ps: există şi o ecranizare! yuhuuu!