Începutul sfârşitului

Experienţa este numele pe care îl dăm greşelilor noastre!

Am pornit pe alt drum.
Am să-mi uit trecutul. Voi trăi doar pentru viitor. Am avut 2 fiice. Le-am pierdut într-un accident stupid de maşină acum 2 ani. De atunci încerc să-mi revin din şoc ... mai mult decât atât ... soţia mă condamnă şi acum. Eu conduceam în acea noapte furtunoasă de vară. Era ora 12 şi jumătate. Ne întorceam din Bridge, oraşul părinţilor mei. Mă uitam pierdut în faţă. Simţeam că se petrece ceva ciudat cu mine ... însă nu bănuiam dezastrul care avea să se întâmple. Picăturile de ploaie îmi zguduiau mintea, mă sufocam. Cele două fiice, Daria de numai 5 ani şi Biria de 6 ani stăteau în spate. Răsfoiau o carte cu desene. Erau acaparate cu totul. Într-un fel mă bucuram de acest lucru. Nu vroiam să vadă nebunia privirii mele. La numai o oră, am oprit pe marginea şoselei. Am coborât să iau o gură de aer. Am rămas în ploaie vreo 5 minute. Din maşină, soţia mea privea îngrijorată. Nu ştia dacă am înnebunit sau voi înnebuni. Am urcat în maşină, mi-am scos o batistă albă, călcată şi mi-am şters faţa de apă. Peste numai o jumătate de oră, am zărit în faţă o pată neagră. M-am panicat ca un începător timid şi am intrat cu spatele într-o casă abandonată. De atunci nu mai ştiu nimic. M-am trezit într-un pat murdar de spital. Aveam răni peste toată suprafaţa corpului. Tremuram. O infirmieră a intrat. Avea o faţă de păpuşă: ochi albaştri, părul lung blond ... la început am crezut că visez, apoi m-am trezit într-o lumea dură, crudă. Am aflat că fetele mele au murit. M-am clătinat (căci între timp mă ridicasem) ... simţeam cum pământul îmi fuge de sub picioare. Am leşinat. M-am trezit cu o femeie plânsă lângă mine. Era soţia mea. Ea nu avusese nimic. Nici măcar o vânătaie. Mă învinuia pentru moartea copilelor. I-am dat dreptate. Era numai vina mea. Am fost un incompetent. Îmi venea să mor ... să fiu şters de pe faţa pământului. Dar acest lucru nu se întâmpla, căci eram în viaţă. La numai 3 luni, nu am mai rezistat. Am divorţat.
Asta este povestea mea. Sau poate ... începutul cutremurător al poveştii mele! Am rămas singur. Sunt convins că trebuie să-mi revin. Nu cred în destin, nici în soartă. Am 29 de ani. Sunt încă tânăr. Trebuie să-mi continui viaţa sau să mor încercând. De profesie sunt arhitect. Grea meserie, însă îmi place mult. Este singurul lucru care mă face să simt că nu sunt un inutil. Cum spuneam la început, am luat-o pe un alt drum. Am decis să plec în State, vreau să-mi creez o carieră de succes, pentru ca mai apoi să mă internez într-un spital pentru bătrâni. Ciudat sau nu, am renunţat la ideea de a-mi reface viaţa. Sunt absolut sigur că nimeni nu mă va ierta pentru că mi-am omorât fiicele.
Îmi pregătesc bagajele. Sau bagajul. Nu vreau sa-mi iau multe lucruri. Nu vreau ca nimic să-mi amintească de Anglia. Mă uit la biroul de lângă fereastră. Este nou. Miroase a nou. Încerc să-mi amintesc unde am pus biletul de avion. Caut în nişte sertare. După 10 minute, devin nervos. Biletul nu apare. L-a înghiţit pământul? Îl găsesc totuşi sub pernă. Nu-mi amintesc să-l fi pus acolo. Nici nu-mi bat capul cu lucrul ăsta. Caut cu privirea ceasul. Trebuie să mă trezesc mâine foarte devreme. Îmi dau seama că este mult mai bine să-mi fixez o alarmă la telefon. După 3 minute mă aşez în pat. Mă foiesc pe toate părţile. Mi se pare că Daria şi Biria sunt cu mine. Îmi vorbesc. Ce? Nu desluşesc. Parcă ar vorbi în altă limbă. Adorm tulburat.
A doua zi, mă îmbrac în fugă, iau bagajul şi cobor scările în grabă. La ieşirea din bloc, mă aşteaptă o femeie. Ştiu cine e. Nu doresc să vorbesc cu soţia mea. Cu fosta mea soţie. Dar acest lucru nu poate fi evitat. Când mă vede, lacrimile îi curg şiroaie. N-o înţeleg. De iubit nu mă mai iubea. Dragostea ei se transformase, de la moartea fetiţelor, în ură. Las bagajul din mână. O cuprind, însă, în braţe. Părul ei moale îmi acoperă faţa. A rămas frumoasă. Timpul nu-şi pune amprenta asupra ei. Părul castaniu, ochii căprui şi mari. Faţa îi este dulce, blândă ... „Îţi doresc tot binele din lume în State! Dacă într-adevăr îţi doreşti să pleci”. Sunt surprins. Care era logica? Mă ura! Şi atunci, de ce îmi spunea, ce-mi spunea? Să mă tulbure mai mult decât sunt? „De ce-mi spui asta?”, îi spun curios, lăsând-o din braţe. Nu îmi răspunde la întrebare. Pleacă în fugă. Simt nevoia de a fugi după ea, dar uitându-mă la ceas, îmi dau seama că voi pierde avionul. Ajung la aeroport. Gândurile îmi sunt amestecate. Cu toate acestea ma aşez comod pe scaun. La margine, căci locul de la geam este ocupat de o doamnă slăbuţă, cu ochii mari şi verzi, îmbrăcată într-o rochie roşie, de vară. Are părul prins într-un coc. În mână ţine o carte. Am impresia că citeşte prin ea. Se pare că mintea îi este cu totul în altă parte. Îmi dau seama că are în jur de 33 de ani. Mă întreb ... care o fi povestea ei?
Avionul decolează. Plutesc. Eu ... Eu ... îmi iubesc soţia. Adică pe fosta soţie, Cathy. Atunci de ce am lăsat-o să plece? Îmi scot sticla cu apă minerală din bagaj. Sunt însetat. Privesc în jurul meu. Feţele celor de lângă mine sunt diferite. De exemplu domnul din stânga mea este vorbăreţ, glumeţ, vesel. Ciulesc urechile şi aflu că merge în State la fiica lui studentă. Şi fetele mele ar fi putut fi studente în State, dar ... laşitatea mea le-a ucis. Pleoapele mi se închid. Adorm. De acum, doar Dumnezeu ştie ce se va întâmpla. Visez. Mă aflu într-o cameră luminioasă. Pe peretele din dreapta văd un tablou cu mine şi familia mea. Fetele şi soţia mea, Cathy. O voi mai revedea măcar o dată?

Cea mai frumoasă melodie!!

O serie de întâmplări obişnuite (continuare)

Noapte. Stelele acoperă cerul gol ca o plapumă de panseluţe. Ora 4 şi 2 minute. „Problemă nenorocită! De 2 zile încerc o rezolvare, în zadar... s-ar părea că examenul meu se va duce pe apa sâmbetei”. Nervos, Rafael închise caietul şi merse lângă fereastră. Cu ochii minţii o vedea din nou pe ea, îmbrăcată într-o superbă rochie verde cu nişte pantofi lăcuiţi şi cu părul moale lucrat în bucle. Întoase capul şi primul lucru care-l deşteptă fu tabloul ce înfăţişa o doamnă de vreo 42 de ani, ce purta un decolteu prea mare pentru gustul lui. În mână ţinea un măr roşu şi o carte. Aprinse becul. Despre ce carte era vorba? Se apropie cu o oarecare teamă. Acum a devenit şi paranoic. Îi este frică de un tablou. Se mai putea numi bărbat? După multe încercări, îşi dădu seama că este vorba despre o capodoperă. Cartea se numea:”Ravagiile unui suflet pustiit de durere”. Se potrivea oare acest titlu cu ce trăia el?”Mai bine mă culc”, îşi spuse. „Mâine am examen.”. Stinse becul. Se aşeză în pat. Adormi cu gândul că mâine va fi ultima lui şansă de a-şi dovedi încă o dată perfecţiunea în matematică. Adormi în mai puţin de 5 minute. Acum visele îşi făceau loc printre lucrurile lui Rafael. Din nou apăru ea. Avea ochii uscaţi de tristeţe, mâinile pline de sânge ...părul îi era răvăşit, iar rochia sfâşiată parcă cu dinţii. Să fie oare viitoarea ei pedeapsă?