Mi-am luat geanta şi am plecat; sunt sigură că dacă aş fi privit măcar o dată înapoi m-aş fi întors din nou la el cum am făcut-o de atâtea ori. Dar ... azi am vrut să fie diferit. Azi vreau să cred că am puterea de a străbate cursurile vieţii fără să mă împiedic de tristeţea de a nu-l avea. Nu pot spune că sunt foarte sigură de ceea ce afirm, dar încercarea mea se dovedeşte a avea rezultate ... câteodată. Numai câteodată. La început, totul mi se părea rupt de undeva dintr-o lume necunoscută pentru mine, de aceea am luat totul pas cu pas şi simţind „minunea” parte cu parte, am uitat că realitatea e alta; îşi arată colţii într-un mod ce mă înfioară, căci aşa cum am mai spus, te doboară când te aştepţi cel mai puţin. Te prăbuşeşti şi nu ai puterea să te ridici. Prieteni, familie? Nu .. nu mai contează nimic, căci dacă tu nu VREI să te ridici, nu o vei face. Şi azi retrăiesc momentele de IERI. Cel mai ciudat mi se pare faptul că rămân doar amintiri, care se şterg. Da, se sterg... păstrez esenţa... Şi mai departe? Mai departe, ce se întâmplă? Ne închidem într-o carapace şi tremurăm la fiecare pas – căci fiecare pas seamănă cu al lui. Fiecare zâmbet are ceva din zâmbetul lui.
