Aer curat. La bunici

Vacanţă plăcută tuturor!

Ajutor!

„Drumul e foarte lung până acolo. Ar trebui să ne oprim undeva să ne odihnim, altfel nu vom rezista.”, spuse Lewis. Nu era foarte convingător; expresia feţei nu îl ajuta foarte mult. Poate asta era şi explicaţia job-urilor pierdute. Ochii erau foarte mici în comparaţie cu sprâncenele, iar buzele subţiri şi uscate. Mai mult decât atât era şi foarte înalt, lucru nu foarte plăcut pentru colegii lui de facultate. De asemenea, vestimentaţia era total neadecvată „misiunii” lui. Cu toate acestea, mintea îi era lucidă. Niciun eveniment straniu nu îl inducea în eroare. Ştia că orice lucru are rezolvare. Sau cel puţin teoretic. Practica este mereu cea care ne surprinde şi ne dă „peste cap”.
„Ai dreptate, însă în ritmul acesta nu vom ajunge niciodată la destinaţie. Dacă ai obosit, Lewis, pot conduce eu”, replică Hans, un tânăr cu un chip obosit. Era ca şi cum viaţa îl pusese la mari încercări. Contrar acesteia, părinţii îi făcuseră toate poftele. Avea tot ce îşi dorise cu excepţia unui singur lucru: nimeni nu dădea „doi bani” pe teoria lui despre pinguini. Ciudat sau nu, Hans credea că aceste păsări marine care nu pot zbura, vor cuceri într-o zi lumea. Această concepţie mergea aşa departe, încât părinţii îl obligaseră să meargă regulat la un medic specialist. Cu toate acestea, speranţele nu îi erau spulberate. Exista cineva care credea cu adevărat în el: bunica lui. Se pare că în urmă cu 1 lună, aceasta i-a mărturisit pasiunea ei despre pinguini. Mica conversaţie a fost, însă, întreruptă de un căţel alb, ce răsări parcă din pământ. Şoferul frână brusc şi toţi ceilalţi se speriară. Elen, ce se afla pe bancheta din spate, lângă Hans, coborî din maşină. Căţelul dispăruse fără urmă. Lewis veni cu explicaţia numaidecât: s-a speriat de zgomotul produs de maşină. Drumul continuă. Cei cinci colegi: Lewis, Hans, Elen, Rafael şi Jane porneau pentru prima oară într-o călătorie de aproximativ 59 de ore până la destinaţie. Fiecare era cu visele lui. Niciunul nu se gândea, însă, la pericolele care îi pândeau. Noaptea era rece. Cerul era plin de nori. Prevestea o furtună. Era o noapte târzie de vară.
De cele mai multe ori, când mai mulţi tineri pornesc într-o aşa – numită aventură, sfârşesc rău. Probabil, din cauza lipsei lor de experienţă. Sau poate ... destinul are multe cuvinte de spus. Cei 5 colegi nici nu bănuiau că aveau să devină eroi „peste noapte”. Chiar dacă nu credeau, aceştia erau, într-adevăr înzestraţi cu calităţi extraordinare. Fiecare din ei, deţinea ceea ce altul nu avea. Excepţia era Jane. Fără să ştie, sau prea modestă fiind, deţinea un cumul de calităţi: era inteligentă, curajoasă, modestă şi pe deasupra stăpânea foarte bine tot ceea ce ţinea de meteorologie. Era un hobby. Căci ea frecventa facultatea de medicină. În realitate, toţi aparţineau acestei facultăţi renumite din Castle, Marea Britanie. Cum au ajuns aici? În urma unei experienţe nu foarte plăcute. Târziu, în anul 1994, pe când aceştia erau încă foarte mici, a avut loc un mare incendiu în satul lor natal. Mii de oameni au pierit atunci, fapt ce i-a determinat pe cei 5 să îşi dorească să meargă la facultatea de medicină. În urma unor selecţii aprige, au reuşit să intre la cea mai bună facultate. Era doar începutul. Multe aveau să se întâmple după această reuşită.
Vântul începu să sufle cu putere. Picături de ploaie inundau geamurile. Rafael căscă nepăsător. Era probabil cel mai calm om din lume. Nu avea temeri ... nu vroia să vorbească despre trecut (lucru ce le dădea de banuit celorlalţi) ... nu ţinea la absolut nimeni. Nu discuta probleme personale. Era ... un CIUDAT. Sau cel puţin ... aşa era catalogat.
„Deja ţi-e somn? Sau îţi place să faci pe actorul?”, spuse aprig Hans. „Nu, nu îmi este somn. De ce îţi place să faci comentarii de prost gust? Deşi toată lumea asociază căscatul cu starea aceea de somnolenţă şi oboseală, eu nu mă simt deloc aşa!”, replică contrariat Rafael.
Peste două ore, Lewis opri. Oboseala i se putea citi pe faţă. Hans trecu în locul lui. Trecuse ceasul de ora 3 fără un sfert. Ploaia încetase. Destinaţia lor era încă departe. De ce numele ei este încă nedezvăluit? Motive necunoscute (nu are rolul de a impresiona!).
Spre dimineaţă, în jurul orei 6 ... cei 5 colegi au oprit la o cantină modestă. Erau nemâncaţi de multe ore. Cantină era plasată într-un loc aproape pustiu. Câteva case înşirate şi ... atât. Era vopsită într-o culoare închisă. Înăuntrul mirosea a vechi. Câteva ferestre ici – colo, acoperite cu perdele murdare, îngălbenite de timp. Cu toate acestea, foamea îşi spunea cuvântul. Se aşezară la masă. Comandară în grabă. Mâncară, de asemenea, în grabă. Peisajul nu era încântător. Porniră, din nou, la drum. Peste 5 ore, privirea avea să le fie aţintită asupra unui sat, pe care înainte nu-l cunoşteau. Avea case micuţe, îngrijite, înprejmuite cu grădini bogate. Toţi cei 5 coborâră în grabă. Fumul acoperi cerul senin. Era acelaşi incendiu de acum câţiva ani. Cu o repeziciune nemaivăzută, aceştia au sunat pompierii. Din maşină, au scos pansamente. Erau pregătiţi pentru orice. Destinaţia era aceasta. În sfârşit, vor putea ajuta. Nimic nu va semăna cu dezastrul din 1994.